Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.

  Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.

  Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un… avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.

  Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?

  Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec  nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.

  Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.

  Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”.  Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de… leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…

  Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.

  Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)

  Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!

 

Simion Felix Marţian

 

 Erau doi frați în ograda părintească, mândria și speranța tatălui. Doar că pe cel mic, mai răzvrătit din fire, îl bântuia emanciparea și îl chema orizontul. Acela tentant, cu „prieteni”, păcănele și etnobotanice. Și-a alimentat această dorință cu iluzia că aceea este adevărata viață și, cerându-și partea de moștenire, a plecat.(Ev Luca, 15)

 Înarmat cu bani și speranțe deșarte, s-a aruncat în vâltoarea lumii. Sfârșitul unor astfel de „aventuri”, atât de previzibil, el nu-l întrevedea. L-a trăit însă dureros când a rămas fără bani și, evident, fără… prieteni. A fost o alunecare rapidă, dar nu „și-a venit în fire” (vers 17), decât în fundul gropii. Al umilinței și dezonoarei. El, fiul bogat, a ajuns să invidieze porcii pe care-i păzea, pentru că mâncau pe săturate.

  Atunci a înțeles că salvarea este la tatăl său. Singura cale. Chiar dacă îl întristase cu atitudinea lui sfidătoare. Este cazul fericit al celor care găsesc drumul de întoarcere, cu smerenie și căință.

 Primirea a fost peste… tot ce și-ar fi imaginat. Tatăl s-a bucarat, l-a iertat cu dragoste și a dat un ospăț. Voia să-i aibă pe toți alături la bucuria „învierii” fiului din moartea spirituală. Și curtea răsuna de cântece, de manifestarea bucuriei generalizate.

  Aici intră în scenă fiul cel mare. Cel ascultător, care se întorcea de la câmp. Surprins de ceea ce se întâmpla, a cerut informații și a fost adânc tulburat de motivul veseliei. A refuzat să intre în casă, tatăl său fiind nevoit să iasă afară pentru a avea o discuție. Aprinsă, cum era de așteptat.

  Cuuum? Fiul tău risipitor? Cel care și-a trăit viața în destrăbălare? Așa îl primești tu? Și era convins că are dreptate. Că cel care merita toată atenția era el. Pentru că a respectat toate regulile. A fost în barem și în litera legii. Ce contau legăturile sentimentale? El își însușise fiecare paragraf din regulament.

 Această parte a pildei spusă de Isus este mai tristă chiar decât plecarea mezinului de acasă. Și este dureros că întâlnim și azi astfel de manifestări. Ce l-a costat pe fratele nemulțumit această sărbătoare a bucuriei? Nimic. Dar se considera nedreptățit. Este lipsa de înțelegere a mântuirii prin HAR.

 Legalismul exacerbat sufocă spiritualitatea și bucuria sinceră a mântuirii. Trebuie să respectăm niște reguli, e adevărat, dar nu împlinirea lor ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu, ci harul mântuitor. Harul care este acordat prin iertare și fratelui tău care a avut notă mai mică la respectarea regulamentului. Sau chiar a fost corigent.

 Când fiii risipitori se întorc, Tatăl se bucură. Cei rămași acasă se bucură împreună cu El, pentru că Îl iubesc. Și cei ce-L iubesc pe Tatăl își iubesc și frații. O ecuație extrem de simplă.

 Și totuși legalismul face ravagii. Iubiți, căci Dumnezeu ne iubește!

 

Simion Felix Marțian

  Siegen, 14 martie 2023