Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.

 A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.

 Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.

 Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-au aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.

  Este vârsta un impediment  în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și  armura oferită de împăratul Saul.

 Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre pentru praștie. Dar peste acestea Și-a pus mâna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.

 Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 31 ianuarie 2023

  Despre „conștiință” se vorbește frecvent, folosind termenul cu sensul cunoscut, fără a medita însă asupra înțelesului profund, a dimensiunii sale spirituale, divine. În acest sens, definirea din dicționare a termenului nu ne este de prea mare ajutor. Mai degrabă citatele din operele unor gânditori dedicați, alături, desigur, de Cartea Cărților, Biblia.

 Să ne amintim, deci, câteva aforisme cunoscute, pe această temă.

• George Bancroft (1800-1891), istoric și om de stat american, afirma: „ Conştiinţa este oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor completă.” Sugestiv.
• Vincent van Gogh (1853-1893), pictor impresionist olandez, ne-a lăsat scris: „Conştiinţa este busola omului.” Edificator.
• Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, era de părere că: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”
• Sf Cadoc (sec VI), întemeietorul Mănăstirii Llancarfan-Țara Galilor, se exprima convingător: „Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.”

Biblia vorbește în multe locuri despre conștiință (cuget), despre mustrarea ei, despre curățirea și păstrarea ei curată, dar cel mai bine ne edificăm asupra naturii ei divine din Epistola lui Pavel adresată credincioșilor din Roma. Încă din primul capitol el scrie: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Rom 1:19) Iar în capitolul doi afirmă: „…și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.”(v 15)

  Așa cum știm, omenirea a trăit multe veacuri în întunericul necunoașterii de cele sfinte, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, pentru o vreme, doar poporului ales. Și totuși oamenii, spre deosebire de oricare alte viețuitoare, au știut să discearnă între bine și rău. Aceasta este scânteia divină pe care a pus-o Dumnezeu în om, și pe care o numim conștiință.

  Știind lucrul acesta, se naște inevitabil întrebarea: De ce, totuși, omul păcătuiește, alegând să facă răul, deși este avertizat de conștiință? Pentru a formula un răspuns am putea recurge la imagini din tehnologia modernă. La fel ca un aparat din zilele noastre, conștiința este dotată cu un sistem de reglare a sensibilității. Omul, înclinat spre rău, schimbă „setările din fabricație” ale conștiinței, reducându-i sensibilitatea.

  Acționând asupra pârghiilor numite „justificări”, omul reduce sensibilitatea conștiinței, devenind tot mai permisiv cu propriile-i fapte fără a primi semnale de alarmă. Este cunoscut faptul că în timp ce un om are insomnii în urma unei discuții în contradictoriu, în care și-a rănit verbal interlocutorul, un altul doarme liniștit chiar dacă l-a pălmuit. Aici s-a umblat la setări.

  Reducerea treptată a sensibilității duce la adormirea ei. La anihilare. Și astfel se nasc oamenii monștri pentru care nimic nu mai este rău. Adică păcat. Înțelegând toate acestea, nu ne rămâne decât să ne rugăm: Doamne, lasă Duhul Tău în control total asupra conștiinței mele, să primesc semnale de avertizare asupra răului potențial, făcând sub călăuzirea Ta doar binele!

  Cât despre setări, să rămânem la cele inițiale. Cele divine.

 

Simion Felix Marțian

Nu era la prima sa experiență de detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scrie ultima sa scrisoare, care era adresată lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului său că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisea niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Insuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

 

Simion Felix Marțian