Isus S-a întors la Capernaum, locul de baștină al lui Petru și Andrei, la casa cărora a și tras, de altfel. Să se odihnească? Nici pomeneală. Localnicii, pescari în cea mai mare parte, Îl cunoscuseră în vizitele anterioare ca vindecător, iar acum se adunaseră în număr mare.

  Și nu numai ei. Întrucât vestea despre minunile Învățătorului se răspândise, printre cei care se îmbulzeau în fața casei erau oameni „din toate satele Galileii și Iudeii.” Ba chiar „și din Ierusalim”. Și nu era doar dorința de senzațional, de a vedea miracole, căci, ne spune evanghelistul Marcu, Isus „le vestea Cuvântul”.

  Din această mulțime pestriță se detașează un grup mai deosebit. Remarcabil prin determinare. Erau patru bărbați care duceau un paralitic, cu patul său. Auziseră că Isus face minuni și s-au gândit că este șansa bolnavului de a-și recăpăta sănătatea pierdută. Nu voiau nimic pentru ei. Doar pentru cel bolnav. Cum am putea să-i caracterizăm, știind că altruismul se naște din dragoste?

  Numai că demersul lor se lovește de un obstacol. Casa plină, curtea plină. Cum să se apropie de Isus? Dar ei aveau un țel și acesta trebuia atins. Doreau vindecarea bolnavului, și trebuia să existe o cale. Și perseverența o va găsi.

  Șoluția găsită a fost să se cațăre pe casă și să spargă acoperișul. Nebunie? Nu, hotărâre. Și ținte precise. Prin acoperișul astfel spart l-au coborât pe bolnav la Izvorul vindecător. La Isus. Iar El a acționat potivit așteptărilor lor, pentru că „le-a văzut credința”.

  Rezultatul? Un om adus, ridicat pe casă și coborât prin acoperiș, IESE triumfător pe ușă. Și focalizarea nu se fixează asupra minunii în sine și nici a Vindecătorului. Ci pe însoțitorii bolnavului. Și pe tenacitatea lor altruistă.

  O istorie tulburătoare și un îndemn la meditație. Cât de departe mergem noi cu perseverența când mijlocim pentru cauza aproapelui?

 

Simion Felix Marțian

   Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.

  Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.

 În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.

 Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?

  Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)

 Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.

  Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.

  Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.

  Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

 

Simion Felix Marțian