„Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.”(Ps. 85: 10)

O lume de pâcle înghite avid
Făclii ce-și ițesc îndrăzneala din bezne,
Prin jocul murdar al lovirii la glezne
Și-al dramei amare cu pusul la zid.

Se caută neguri și storuri se țes
Când globul de raze în fașă scâncește,
Și moartea luminii-n unghere pândește,
Marcând la bilanț al dreptății deces.

Justiția are, cum știm, ochii-nchiși,
Dar ține balanța dreptății-n lumină
Și totuși, mințiți, o vedem cum se-nclină
Strivind adevărul cu-arginții proscriși.

Sub talerul greu ce, purtând pungășii,
Seduce justețea cu mreje obscure,
Minciuna-și întinde capcanele sure
Și-n vatra-i de-otravă se nasc tragedii.

Ne dor nedreptăți când în tristul declin
Simțim că și cerul deasupra se-nchide,
Și-n urletul greu din strivite obide
Lansăm rugăciunea spre Tatăl divin:

Părinte ceresc din vecii, sfânt și drept,
Dă celor ce-mpart cu măsură dreptate
Lumină din cer, din izvoare bogate,
Iar dorul dreptății să-i ardă în piept.

Și astfel dreptatea să fie mereu
Prezență reală și vie-n instanță,
Iar cei ce fac uz de această balanță
Să știe că-i vede Cel drept: Dumnezeu!

Simion Flix Marțian
Vulcan, 20 ianuarie 2017

 

„Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor
mai mulţi se va răci.” (Matei 24:12)

Se face frig în tabla de materii
Din noul lexicon de sentimente,
Când gheaţa căutărilor frecvente
Îşi stinge transparenţa în mizerii.

Se defineşte viaţa prin palavre,
Fiind în tomul gros şi fond şi formă,
Şi faţa-i se dezvăluie diformă
Când nobile simţiri devin cadavre.

La fila dragostei nu-i semn de carte?
A devenit pentru prezent vetustă?
Hei, inimă, sub solzii noi, sub crustă
Nu vrei să ai, iar, de căldură parte?

Voi, fraţii mei întru umanitate,
Clepsidre vii eternizând nisipul,
Nu ştiţi că-n viaţa noastră Şi-a pus chipul
Acel ce-i dragoste şi bunătate?

Păstraţi, dar, focul dragostei divine,
Înflăcărând scânteia care arde
Cu alte mii, sau poate miliarde,
Din el, din ea, din mine şi din tine.

Se-ntinde umbra grea de neiubire
Dar noaptea ei nu poate-avea izbândă,
Căci din scântei, o flacără plăpândă
Poate ţâşni din nou cu strălucire.

Tânjesc de dor de dragoste, astenic,
De o iubire-nfăşurând Pământul,
În ea găsindu-şi oamenii veşmântul;
Mi-e dor de om ca de-un Adam edenic!

Simion Felix Marțian