Dacă „sângele martirilor este sămânța creștinismului”, putem spune de-al lui Ștefan că a udat o brazdă însetată și fertilă, dând un rod bogat. Știm, din cele relatate de Luca în Fapte (cap 6-7), că a murit ucis cu pietre, în urma unui simulacru de proces.

  Derulând evenimentele, nu ne este greu să ne formăm imagini clare despre cele două părți: acuzat și acuzatori. Despre acuzatorii lui Ștefan, afăm: „au pus la cale niște oameni să zică…”(6:11), „Au întărâtat norodul, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el…”(v 12), „au scos niște martori mincinoși…”(v13)

  Dar și: „scrâșneau din dinți împotriva lui”(7:54), „au început să răcnească… s-au năpustit asupra lui”(v 57). Iar în final, „L-au târât afară din cetate și l-au ucis cu pietre”(v 58)

  Care este imaginea acuzatului? Iată: „fața lui li s-a arătat ca fața de înger”(6:15), „și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”(v 55). Iar la urmă: „a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: <<Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!>>”(v 60)

  Lucrurile sunt limpezi, iar vinovăția acuzatorilor este evidentă. Pentru asta, în tribunalul lui Dumnezeu vor sta în boxa acuzaților. Dar dincolo de ceea ce vedem a fi binele și răul, mai este o a treia poziție, prin atitudinea unui personaj care apare în versetul 58: „Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.”

 Ca să se poată desfășura în agresivitatea lor, au renunțat la o parte din haine, pe care nu le puteau lăsa însă la întâmplare. Iar Saul, cel care avea să devină apostolul Pavel, s-a oferit să le păzească hainele. N-a dat cu pietre!

  Era Saul mai puțin vinovat? Nicidecum, pentru că, după transformarea lui, el însuși și-a recunoscut vina: „atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, îmi uneam încuvințarea mea cu a celorlalți…”(Fapte, 22:20)

  Ne ascundem adesea în spatele declarației „N-am dat cu piatra!”, ignorând vinovăția care se ascunde în umbra pasivității. A nu lua atitudine, înseamnă în multe situații a încuviința. Și este condamnabil.

  În lupta dintre BINE și RĂU nu este neutralitate. Pasivitatea nu ne situează în afara câmpului de bătălie, ci în tabăra… răului. Așadar, mereu în lumină, cu Cristos. Luptând pentru Adevăr.

 

Simion Felix Marțian

Pe vremea când în Israel „fiecare făcea ce-i plăcea”, nu erau reviste de culturism. Altfel, l-ar fi desenat pe copertă. Și merita, după felul cum arăta. Era Samson, fiul lui Manoah.

  Nu a trebuit să meargă la sală, nici să se îndoape cu steroizi. Nu a „tras de fiare”, decât de cele sălbatice. Și cu succes. Avea un corp sculptural de invidiat și o forță uimitoare. Ce a făcut pentru astea ? Nimic.

  El era soluția lui Dumnezeu pentru rezolvarea crizei din Israel. Cea cu filistenii. Trebuia un om, un salvator în fruntea poporului, și Creatorul l-a desemnat pe Samson, echipându-l cu tot ce era nevoie. El era omul din planul lui Dumnezeu, născut prin promisiune divină.

  Era nevoie de un conducător iscusit și puternic, și a fost înzestrat cu aceste trăsături. Pentru că avea de îndeplinit o misiune. Pentru aceasta a primit darurile.

Dar cât este de ușor, oare, să strălucești printre ceilalți cu darurile tale, fără să faci caz de ele? Fără să le etalezi? Chiar dacă le-ai primit cu un scop. Și mai ales să fii tânăr, dornic de atenție. De admirație.

  Și-a folosit Samson iscusința pentru a stabili strategii de luptă? Nicidecum, ci pentru a izvodi ghicitori în șezătoare. Sau în cluburile de noapte din… Timna. Adică acolo unde nu era locul lui.

 Și-a folosit puterea sa colosală pe câmpul de luptă?  Oarecum, dar mai degrabă în scop demonstrativ. Sau inutil, ca în Gaza. Acolo unde a smuls porțile cetății după ce i-a  bântuit bordelurile. Un alt loc unde nu avea ce căuta.

  Rezultatul? Orbire și moarte. Pentru că și-a abandonat misiunea. Pentru că a trădat cauza, folosind echipamentul primit, în alte scopuri.

  Copil fiind eram impresionat de Samson și puterea lui. A trebuit să mai cresc pentru a înțelege că este un erou tragic. Și nu doar prin moartea lui. Nu, ci prin viață. O viață irosită, începând cu primele escapade. Și daruri irosite. Deși făceau parte din echipamentul pentru misiune.

 Un personaj de compătimit, cu toată înzestrarea sa supraomenească. Un subiect de meditație:  cum gestionăm darurile primate pentru slujire?  Pentru că o folosire nepotrivită aduce după sine orbire. Și moarte.

 

Simion Felix Marțian

 

     Atunci când vorbim despre stâncă, sau doar ne gândim la ea, atributele care se impun sunt: trăinicie, siguranţă, statornicie. Chiar dacă ea este un element decorativ magnific, într-un peisaj încântător. Această prioritate este dată de faptul că frumuseţe găsim în tot ce ne înconjoară, dar stânca este cea care poate oferi adăpost în calea puhoaielor, a vijeliilor.

     Deşi este admirată pentru neclintirea ei, imaginea stâncii este, totuşi, asociată uneori oamenilor impasibili, lipsiţi de sensibilitae, imunizaţi, se pare, la emoţii. Şi totuşi…

     Dar mai bine să urmărim dialogul:

-Te iubeeesc!!!

 -Te iubeeesc…te iubeeesc…te iubeeesc…te iubeesc…te iubeesc…

Acest „dialog” are loc între om şi stâncă. Neverosimil? Nu, este real, doar că „răspunsul” nu este decât… ecoul. Fiind un fenomen bine cunoscut, nu-l voi mai defini şi nici nu voi vorbi de caracteristicile fizice ale ecoului, amintind doar că este una dintre bucuriile copilăriei.

     Dialogul pe care l-am reprodus mai sus se aude frecvent în frumoasa vale a Rinului, unde pe malul său drept se află celebra stâncă Loreley. Acest răspuns îl putem primi şi în faţa altor obstacole, însă în condiţiile deosebite de aici ecoul se multiplică, având şi o claritate impresionantă.

     Turiştii care vizitează stânca repetă cu încântare această experienţă deosebită, dovedind prin aceasta setea omului de dragoste, dorinţa lui de a fi iubit. Această sete nu poate fi potolită însă de… ecou.

    Să privim acum spre Stânca veacurilor, spre Domnul. Dacă bazaltul şi granitul sunt supuse eroziunii, iar adăpostul pe care ni-l oferă este trecător, Stânca mântuirii noastre (Ps.95:1) este Statornicia Însăşi, din veşnicie în veşnicie, adăpostul sigur care nu lipseşte niciodată în nevoi (Ps.46:1). Cât despre sentimente…

   Dar mai bine să repetăm dialogul anterior:

-Te iubeeesc!!!

Şi răspunsul vine:

 -Eu te-am iubit mai întâi (1 Ioan 4:19), căci iubirea Mea este veşnică (Ieremia 31:3 ) şi este atât de mare, încât am dat pe singurul Meu Fiu să moară pentru ca tu să ai viaţă veşnică (Ioan 3:16).

   De data aceasta nu a mai fost ecoul. A vorbit Stânca.

   Veniţi, deci, cu îndrăzneală la Stânca mântuirii, singurul adăpost absolut sigur, El Izvorul dragostei eterne.

Simion Felix Marțian

  Fântâna lui Iacov, de lângă cetatea samariteană Sihar, era o binecuvântare pentru oamenii locului. Apa, fluid vital, venea din adâncuri pentru a potoli setea oamenilor, dar şi a turmelor lor. Şi asta din vremi străvechi.

  Aici a întâlnit Isus, într-una din peregrinările sale, o femeie samariteană căreia i-a cerut apă, zicând: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4:7) Era începutul unui dialog menit să-i ofere femeii lumină şi… mântuire!

  Având în vedere relaţiile dintre iudei şi samariteni, femeia a fost uimită de această cerere, uimire pe care nici nu a încercat să şi-o ascundă. Dar acesta nu a rămas singurul motiv de mirare, căci continuarea dialogului i-a dezvăluit femeii faptul că există şi o altă apă, pe care Cel din faţa ei i-o putea oferi. O apă vie, despre care Isus i-a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.”(Ioan 4:14)

  Aşadar, descoperă cu uimire femeia, există o altă apă, care-i pentru… veşnicie! Şi, curios, aceasta nu era în fântână. Era lângă fântână, în posesia lui Isus. Uimirea femeii a continuat când a descoperit că Cel ce era în faţa ei îi cunoaşte şi situaţia conjugală.

  Înelegând că în faţa ei nu stă un om oarecare, ci „un proroc”, după spusele ei, a considerat că este momentul să rezolve o dilemă: Unde este locul potrivit pentru închinare?

  Iudeii se închinau la Ierusalim, în Templul construit în acest scop de Solomon, reconstruit de Zorobabel şi restaurat mai târziu de Irod cel Mare. Samaritenii, în schimb, se închinau pe muntele Garizim, unde îşi ridicaseră şi un templu, distrus însă în anul 128 î Cr, de împăratul iudeu Ioan Hircan. Chiar în lipsa unui templu, ei continuau să se închine pe Garizim.

 Aşadar, care este locul în care trebuie să I se aducă închinare lui Dumnezeu, pentru ca închinarea să fie primită? Răspunsul a fost unul neaşteptat: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23)

  Trezirea din Samaria, care a urmat acestui dialog, dovedeşte că oamenii de acolo au înţeles ce este închinarea și care este rolul ei. Şi totuşi asupra acestui lucru nu este o cunoaştere generalizată, şi oamenii mai bâjbâie, mai caută indicatoare spre Ierusalim sau Garizimul Samariei.

  Dacă ne bucurăm de lumina cunoaşterii în acest sens, trebuie să ducem această lumină şi celor derutaţi. Să le amintim că închinarea plăcută Tatălui este „în duh şi în adevăr”. Şi că firmele cu „Ierusalim” sau „Garizim” nu au importanţă. Doar în măsura în care vreuna dintre ele ne oferă cadrul potrivit pentru adevărata închinare.

  Există şi alte moduri de închinare? Da, există, dar noi ştim care este plăcută Tatălui. Şi pe aceea o practică… închinătorii adevăraţi!

Simion Felix Marţian