A mai trecut un an prin calendare Dar şi prin viaţa noastră a trecut Cu clipe dulci şi uneori amare, Dar nu ne-ngrijorează anul care Vine cu vălul de necunoscut,
Căci Dumnezeu a fost dintotdeauna La cârma bărcii şi va fi mereu, Chiar dacă valurile bat întruna. Cum să mă sperie, atunci, furtuna Când Cel ce e la cârmă-i Tatăl meu?
Nu ştim ce-aduce anul care vine Dar optimismul mi-e- mpletit în crez Căci Domnul este stâncă şi tărie, De-aceea-n mâna Lui, cu bucurie, Iubindu-vă, acum vă-ncredinţez.
La El cămările sunt veşnic pline Din care toarnă binecuvântări, La El găsim alin pentru suspine, Şi-n zbuciumul care adesea vine, Răspuns la nerostite întrebări.
La El e pace şi iubire sfântă, La El e vindecare în dureri, La El e bucuria care cântă, Şi tot ce Dumnezeu binecuvântă Va odrasli spre ceruri mângâieri.
Sunt multe, multe, sunt nenumărate… Cerul e plin de binecuvântări Şi pentru voi eu le doresc pe toate, Din mâna Celui care vrea şi poate, Într-un an nou pavat cu îndurări.
Au rămas pentru noi personaje învăluite în mister, pentru că evanghelistul Matei nu a insistat pe amănunte. Erau magi și asta avea legătură cu preocuparea lor pentru pătrunderea tainelor stelelor. Să fi fost preoți? Sau împărați? Vechile tradiții îi plasează când pe o poziție când pe alta.
Rămânând însă la ceea ce știm cu certitudine, putem spune că înțelegeau mersul astrelor și semnificația semnelor care se arătau. Citeau în stele ca în gazeta de dimineață, cu deosebirea că stelele, neavând nevoie de creșterea tirajului, nu mințeau.
Dumnezeul lui Israel nu încuraja cititul în stele. Ba dimpotrivă. El vorbea poporului Său prin proroci. Dar magii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu. Nu încă.
Nici numărul magilor nu-l știm. Tradiția vorbește de trei, pornind de la numărul darurilor: aur, tămâie și smirnă. Dar nici acest amănunt lipsă nu are importanță. Important este că au înțeles și au ajuns acolo unde a trebuit să ajungă. Și, mai ales, să se închine.
La celălalt pol al cunoașterii erau păstorii. Ei își ridicau ochii spre boltă doar să vadă dacă nu vine ploaia. Semnele astrelor nu era treaba lor. Ei aveau îndeletniciri mult mai practice: să asigure semenilor hrană și îmbrăcăminte. Vitale.
Dar Vestea bună era și pentru ei, așa că Dumnezeu a ales să le vorbească printr-un înger. Și chiar dacă s-au înfricoșat, au înțeles mesajul.
Mesia trebuia să vină în lume, potrivit profețiilor, și semnele confirmau împlinirea acestora. Alte profeții vorbesc despre revenirea Fiului lui Dumnezeu, și împlinirea lor este precedată de semne. Și acestea profețite. Cu claritate. Și atât de vizibile astăzi.
Dacă sărbătoarea Nașterii înseamnă pentru noi doar înfrumusețarea cu detalii colorate a istoriei magilor, n-am înțeles nimic. Noi trebuie să ne concentrăm asupra semnelor vremii noastre. Sunt vizibile și grăitoare.
Revenirea Fiului lui Dumnezeu nu mai înseamnă o întâlnire la iesle. Sau acasă. De data asta are o altă dimensiune. Și pentru întâlnirea aceast trebuie să ne pregătim. Semnele actuale nu sunt pentru magi. Sunt pentru toată lumea.
Îmi pătrunde iarna-n ochi, în gând și-n oase Și-mi îngheață-n fașă muguri de elan, Căci, purtând povara finelui de an, Duce zile multe, grele, cu angoase.
Din gâtlej de gheață șuieră sinistru Ca o știre nouă de telejurnal, Împingând în scenă actul… muzical Într-o croncănire de ciudat registru.
Dar arunc privirea peste gardul zilei Și zăresc aproape noul an, ca dar, Fără adnotații scrise-n calendar Și-având moliciunea caldă a argilei.
Zilele și viața pot fi modelate, Pot fi colorate vesel și apoi, Puse în lumina ce-o purtăm în noi, Să vedem că pot fi binecuvântate.
Acum iarna-mi pare zbor în armonie De beteală albă și de clopoței, Și-mbrăcat în albul din argintul ei Simt plesnind bobocii calzi de bucurie.
Doamne, un miracol mă înaripează, Și-l trăiesc în arta de a modela, Vreau să-mi fac viața după voia Ta, Cu uimirea vie: cel creat… creează!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 28 decembrie 2020
Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.
Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nicio aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.
Aparţin, oare, zăpezile trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?
Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.
Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de… accelerare. Cerc vicios şi… păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.
Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi… pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări. Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare… liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.
Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opreşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra. Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.
O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.
Acum bucuria este deplină. Colindătorii îşi continuă drumul în noapte. O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!
Da, ai învins Parlamentul. Ai biruit Curtea Constituțională. Ai îngenuncheat învățământul și normalitatea. Sexualizarea copiilor este „pohta ce-ai pohtit”. Ar trebui, oare, să aplaudăm? Să întâmpinăm sexo-marxismul cu flori?
În luna iunie, Parlamentul României a adus câteva îmbunătățiri legislative, printre care și interzicerea predării în învățământul românesc a teoriei genului. Pentru că, oameni cu scaun la cap fiind, au înțeles că este vorba de o aberație fără niciun fundament științific, menită să susțină ideologia marxistă. De altfel acest lucru l-a recunoscut însuși Cristopher Dummit, fondatorul ei, făcându-și mea culpa.
Numai că normalitatea nu este pe agenda de lucru a unui președinte care primește dispoziții de la Bruxelles. Și de atunci a început bătălia vieții sale. I s-au alăturat și profesorii universitari care au catedre de… gen, și care fac bani mulți din asta. Mai contează că teoria asta e o tâmpenie? Pe universitari îi înțeleg, o fac pentru bani, chiar dacă nu e corect să prostești lumea. Dar președintele?
Nu știm cât de mare este presiunea la care a fost supusă Curtea Constituțională ca să-i cânte în strună tovarășului președinte, dar știm că s-au fluturat pe aici raportorii ONU pe tema asta. Și ieri s-a dat verdictul, adică undă verde la „gen fluid”. Așa că pruncii noștri nu vor mai fi băieți sau fetițe, ci vor aparține unuia din cele 117 genuri catalogate, sau altuia din alte sute, necatalogate încă.
Care va mai fi credibilitatea școlii, dacă părintele se va vedea pus în situația de a-i spune copilului: nu te lua după astea, că-s prostii! Președintele susține că a interzice teoria genului este cenzură. Dar, oare, a preda o minciună ca fiind adevăr, doar pentru a susține o ideologie, ce este? Nu este abuz? Încă unul care netezește drumul dictaturii. Una mai rea decât cea de care am scăpat.
Mi-e silă să mai scriu pe acest subiect, dar nu pot să tac. Sufăr pentru neamul meu care și-a dorit atât de mult democrația. Dar a ajuns în Europa la ora închiderii, când democrația trăgea obloanele. Se lasă seara.
Poziția ostilă a țărilor europene față de Polonia și Ungaria, care se opun cu demnitate sexualizării, ne arată că întunericul se îndesește. Doamne, ai milă de noi!
Se pare că în acest an vom sărbători Nașterea Domnului într-un mod mai… altfel. Și aceasta din cauza pandemiei care, deși politizată și cu cifre umflate, este totuși reală. Cu suferință reală, cu victime reale. Și cu morminte proaspete prin cimitire.
Restricțiile impuse vor aduce schimbări radicale în programul fiecăruia. Ne-am obișnuit să sărbătorim (sau „sărbătorim”) într-un anumit fel, iar schimbările ne deranjează. Indignarea se manifestă prin cârteli, prin proteste mai mult sau mai puțin vocale.
Ce-ar fi să ne resemnăm, totuși? Poate este șansa noastră să stăm mai mult cu Cel sărbătorit. Să-L cunoaștem mai bine. Pentru că evenimentul sărbătorit nu s-a petrecut în aglomerație. Nici cu pompă.
Betleemul nu era în carantină, ci dimpotrivă, era foarte aglomerat. Era vremea recensământului lui Cezar August, iar Irod cel Mare a hotărât ca fiecare să „se înscrie” în cetatea din care provenea. Și Iosif nu era singurul venit de departe în acest scop. Cel puțin hanurile supraaglomerate ne spun asta.
Cu siguranță în sălile de mese ale hanurilor era o atmosferă efervescentă. Doar se întâlneau oameni care nu se văzuseră de multă vreme, și câte nu mai aveau să-și spună.
Protagoniștii însă erau la „serviciu”. Păstorii, ne scrie evanghelistul Luca, „făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor.” (Luca 2:8) Îngerii veniți să aducă vestea bună erau și ei în misiune, împlinind voia lui Dumnezeu. Iar după ce au transmis mesajul, au lăudat pe Dumnezeu împreună cu „o mulțime de oaste cerească.”(vers. 13)
Păstorii au mers în cetate să se convingă de ceea ce le-a zis îngerul, dar și să ducă vestea adusă din cer, adică, spuneau ei, „ce ne-a făcut cunoscut Domnul.”(vers.15) După ce și-au îndeplinit misiunea, „s-au întors slăvind și lăudând pe Dumnezeu.” (vers. 20)
Este ușor de remarcat că adevărata bucurie au trăit-o cei care erau acolo unde i-a trimis Dumnezeu. Cei care ciocneau cupele prin hanuri nici măcar nu sunt menționați. Așadar, cu ce ne-ar împiedica restricțiile să ne bucurăm de această sărbătoare? Bucuria e lângă Dumnezeu, la fel ca atunci.
Dacă simți că îți vor lipsi colindătorii și, deci, bucuria de a le oferi ceva, se rezolvă ușor. Caută contul unui orfelinat și fă o depunere. Îți poți asigura astfel o bucurie de sărbători. Putem folosi tehnologia pentru a ne colinda și, poate, să transmitem ceva și celor cu care nu am comunicat de prea multă vreme.
Spiritul Crăciunului nu este cel din reclamele menite să crească încasările comercianților, ci este acesta: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”(Luca, 2:14)
E Sărbătoarea împăcării, a manifestării dragostei. Și împotriva acestora nu există restricții. Așadar, să ne bucurăm. Cu sau fără carantină.
La moara lui Felix 