Nevoia de lumină

  Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.

  Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)

  La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: „Chemați-l!”

  Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.

  Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)

  Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a pimit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.

  Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.

 Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență, etc.

  Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”

 

Simion Felix Marțan

Când traista face diferența

Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.

 A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.

 Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.

 Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-au aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.

  Este vârsta un impediment  în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și  armura oferită de împăratul Saul.

 Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre pentru praștie. Dar peste acestea Și-a pus mâna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.

 Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 31 ianuarie 2023

Dimensiunea divină a conștiinței

  Despre „conștiință” se vorbește frecvent, folosind termenul cu sensul cunoscut, fără a medita însă asupra înțelesului profund, a dimensiunii sale spirituale, divine. În acest sens, definirea din dicționare a termenului nu ne este de prea mare ajutor. Mai degrabă citatele din operele unor gânditori dedicați, alături, desigur, de Cartea Cărților, Biblia.

 Să ne amintim, deci, câteva aforisme cunoscute, pe această temă.

  • George Bancroft (1800-1891), istoric și om de stat american, afirma: „ Conştiinţa este oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor completă.” Sugestiv.
  • Vincent van Gogh (1853-1893), pictor impresionist olandez, ne-a lăsat scris: „Conştiinţa este busola omului.” Edificator.
  • Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, era de părere că: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”
  • Sf Cadoc (sec VI), întemeietorul Mănăstirii Llancarfan-Țara Galilor, se exprima convingător: „Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.”

Biblia vorbește în multe locuri despre conștiință (cuget), despre mustrarea ei, despre curățirea și păstrarea ei curată, dar cel mai bine ne edificăm asupra naturii ei divine din Epistola lui Pavel adresată credincioșilor din Roma. Încă din primul capitol el scrie: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Rom 1:19) Iar în capitolul doi afirmă: „…și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.”(v 15)

  Așa cum știm, omenirea a trăit multe veacuri în întunericul necunoașterii de cele sfinte, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, pentru o vreme, doar poporului ales. Și totuși oamenii, spre deosebire de oricare alte viețuitoare, au știut să discearnă între bine și rău. Aceasta este scânteia divină pe care a pus-o Dumnezeu în om, și pe care o numim conștiință.

  Știind lucrul acesta, se naște inevitabil întrebarea: De ce, totuși, omul păcătuiește, alegând să facă răul, deși este avertizat de conștiință? Pentru a formula un răspuns am putea recurge la imagini din tehnologia modernă. La fel ca un aparat din zilele noastre, conștiința este dotată cu un sistem de reglare a sensibilității. Omul, înclinat spre rău, schimbă „setările din fabricație” ale conștiinței, reducându-i sensibilitatea.

  Acționând asupra pârghiilor numite „justificări”, omul reduce sensibilitatea conștiinței, devenind tot mai permisiv cu propriile-i fapte fără a primi semnale de alarmă. Este cunoscut faptul că în timp ce un om are insomnii în urma unei discuții în contradictoriu, în care și-a rănit verbal interlocutorul, un altul doarme liniștit chiar dacă l-a pălmuit. Aici s-a umblat la setări.

  Reducerea treptată a sensibilității duce la adormirea ei. La anihilare. Și astfel se nasc oamenii monștri pentru care nimic nu mai este rău. Adică păcat. Înțelegând toate acestea, nu ne rămâne decât să ne rugăm: Doamne, lasă Duhul Tău în control total asupra conștiinței mele, să primesc semnale de avertizare asupra răului potențial, făcând sub călăuzirea Ta doar binele!

  Cât despre setări, să rămânem la cele inițiale. Cele divine.

 

Simion Felix Marțian

Pentru încălzire, palton și… cărți

Nu era la prima sa experiență de detenție. Chiar și în Roma a mai existat anterior un astfel de episod. Iar înainte de a ajunge la Roma, a cunoscut închisorile din Filipi și Cezareea. Aceste episoade dureroase, dar și multe altele, au marcat drumul de vestitor al Evangheliei pentru apostolul Pavel. Dar îi dădeau o aură luminoasă de învingător.

  Se apropia de sfârșitul „alergării” cum el însuși se exprima, și din închisoarea Romei scrie ultima sa scrisoare, care era adresată lui Timotei, copilul său spiritul. În ea își exprima durerea că nu-i mai avea alături pe foștii tovarăși de slujire, și îl chema pe Timotei pe la el.

  Vizita unui om la care ținea mult ar fi adus o mare bucurie, la aceasta adăugându-se și faptul că putea să-i mai aducă unele lucruri de care avea nevoie. Și chiar i-a scris în privința asta.

  Încă nu apăruseră în Europa nici arahidele, nici ciocolata, dar cu siguranță erau alte bunătăți. Însă Pavel nu i-a scris prietenului său că ar dori așa ceva. Dar pentru că era frig, se apropia iarna, îi trebuia ceva să se încălzească: mantaua și cărțile. Căldură pentru trup și pentru suflet. „Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele. ” (2 Timotei 4:13)

  Cererea lui privitoare la cărți ar putea să surprindă, chiar dacă cititul înseamnă cunoaștere. Pentru că pe Pavel îl caracteriza cunoașterea, deci n-ar mai fi avut nevoie de asta. Studiase teologia la Ierusalim, iar Evanghelia o primise pe cale divină de la Cristos.

  Lectura mai poate să întărească credința, dar la Pavel nu mai era nevoie, după experiențele miraculoase avute. Convertirea lui, petrecută pe drumul Damascului, a fost un miracol, dar a avut parte de atâtea altele, unele fiind făcute de Dumnezeu prin mâinile lui.

  Cititul i-ar fi îmbogățit cultura generală, dar Pavel nici de aceasta nu mai avea nevoie. A dovedit în Areopagul atenian că le cunoaște grecilor scrierile, dându-le citate din scriitorii lor. Așadar, avea o cultură vastă.

  Să-și alunge plictiseala, oare? Nicidecum! Detenția sa din Filipi ne arată că Pavel nu se plictisea niciodată, în închisoare rugându-se și înălțând cântări de laudă lui Dumnezeu. Și privind minunile Sale.

 Chiar dacă cererea lui pare neîntemeiată, ea se justifică. Poate nu mai avea ce să învețe, dar Pavel cunoștea puterea de îmbărbătare și de mângâiere a celor scrise. Voia să-și simtă cărțile alături, să le vadă lumina.

  De aceea e surprinzător că mulți „credincioși” contemporani disprețuiesc Cartea. Deși nu au nici experiența, nici credința, nici cultura lui Pavel, consideră că nu este nevoie să citească. Se mulțumesc cu o cunoaștere a lui Dumnezeu… „după ureche”. Insuficient.

  Apostolul Pavel ne îndeamnă, printre altele: „Călcaţi pe urmele mele”. Am putea să o facem și în privința cititului? Pentru că cititul înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea înseamnă putere. Ca să rămânem în picioare, ancorați în Adevăr.

Așadar, lectură plăcută!

 

Simion Felix Marțian

Startul şi ochii lui Dumnezeu

„…este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului.” (Deuteronom, 11:12)

  Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt, după patru secole de robie, promiţându-le o ţară a lor. O ţară binecuvântată. Iar când Moise le vorbeşte despre această ţară, făcând o comparaţie cu Egiptul pe care tocmai îl părăsiseră, balanţa părea să se incline în favoarea ei.

  Acest lucru este surprinzător, pentru că Egiptul era “lider pe piaţa alimentelor”. Nu se bucurau de precipitaţii frecvente, dar fructificau revărsările periodice ale Nilului. În lunca acestuia, după retragerea apelor, rămânea un mâl foarte fertil, în care egiptenii săpau canale de irigaţie, construind şi diguri de protecţie.

  Aşa s-a născut o agricultură nu doar controlată dar şi intensivă. Ce putea, deci, să le ofere în plus Ţara promisă? Ei bine, aici nu mai aveau nevoie de irigaţii, pentru că ţara „se adapă din ploaia cerului”.(Deut. 11:11) Şi le mai spune Moise că este o „ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi.” (Deut. 8:7)

  De unde toate astea? Din faptul că „…este o ţară de care îngrijeşte Domnul”. O ţară „asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii”. Aşadar, o perpetuă veghere divină. Iar acel „neîncetat” folosit de Moise este subliniat prin „de la ÎNCEPUTUL până la sfârşitul anului”. Nu lipsesc, deci, reperele în timp.

  Ei bine, asupra acestor repere vă propun să medităm la acest ÎNCEPUT de an. Ca să ne bucurăm de vegherea neîncetată a lui Dumnezeu, trebuie să luăm startul cu El. Trebuie să-I atragem privirea încă de la linia de plecare. Să-L determinăm „să-Şi găsească plăcerea în noi”. În viaţa noastră.

  O putem face cu rugăciuni şi cântări de laudă. Făcând voia Lui şi arătându-I că-L iubim, prin dragostea pe care le-o oferim semenilor.

Suntem la început de an, pe linia de start pentru o cursă cu obstacole. Atrăgând, însă, privirea binevoitoare a lui Dumnezeu, ne vom bucura de o veghere perpetuă. Şi vom învinge.

  Un An Nou binecuvântat!

 

Simion Felix Marţian

Ecourile Crăciunului

 Se sting treptat ecourile mult așteptatei sărbători. Ale Crăciunului. Voi numi astfel sărbătoarea, asumându-mi riscul de a fi împroșcat, dar eu știu că rolul trâmbițașului este acela de a da semnale clare. De a se face înțeles. Ignorând polemiștii al căror rol nu pare a fi unul constructiv.

  Se sting ecourile acolo unde… a fost ceva. O colindă, o bucurie sinceră, entuziastă chiar. Și toate pornind de la semnificația sărbătorii. Pentru că zgomotul târgurilor de sezon încă persistă. Și acestea tot de… Crăciun.

  Ignoranța mulțimii privind sărbătorile religioase este explicabilă. Tânăra generație nu consideră cool ceva moștenit de la bunici. Lumea lor are alte coordonate și alte obiective. Și de trasarea acestora se ocupă… presa. Mass-media.

  Să ne întoarcem pentru o clipă la Betleem. Vestea bună a fost adusă de un înger la niște păstori. Aceștia și-au asumat rolul de a duce vestea mai departe, și au făcut-o. Nu reiese, însă, de nicăieri că oamenii care au primit vestea au fost foarte convinși, sau că Isus ar fi crescut fiind considerat Mântuitorul venit în iesle.

  Cum ar fi fost primită vestea dacă ar fi fost transmisă oficial? Prin presa mainstream. Trei magi din răsărit au primit călăuzire divină să vină la Ierusalim, să se închine Regelui „de curând născut”. Și chiar dacă Irod n-a înțeles imediat despre ce este vorba (corigent, probabil, la religie), consilierii lui au înțeles. Iar profețiile vorbeau și despre locul nașterii lui Mesia. Betleem. Care ar fi fost sonoritatea trâmbițelor împărătești? Și care ar fi fost ecoul?

 Păstori versus curtea regală. Nu-i totuna să primești o informație de „La moara lui Felix” sau din „New York Times”. Ori „Der Spiegel”. Doar că „presa oficială” a tăcut, iar Irod, vrând să-și asigure tronul, a luat măsuri criminale, de o cruzime greu de imaginat.

 Nici astăzi presa oficială nu este interesată de promovarea Adevărului. A Luminii. Rămâne să o facă păstorii literelor. Cei neînsemnați. E drept, fără ecoul celor dintâi, dar nu înseamnă că în zadar. Doar că ar trebui să se alinieze, renunțând la controverse stupide legate de amănunte total nesemnificative. Cum ar fi numele sărbătorii, data ei, modul de manifestre, etc.

 Dumnezeu și-a dus planul la îndeplinire fără trâmbițașii lui Irod. Și lucrarea Lui continuă fără aportul gorniștilor ultra-sonori de astăzi. O veste bună poate încălzi inima chiar dacă se transmite în șoaptă. Mai ales când e vorba despre destinul etern al fiecăruia.

  Așadar, Christos S-a născut!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 27 decembrie 2022

Hangiul din Betleem

  Este puțin probabil ca Cezar August să fi fost îndrăgostit de statistică, iar dacă a decretat un nou recensământ, a făcut-o din alte considerente. Nu-i era totuna peste câți supuși stăpânește și, mai ales, care sunt posesiunile acestora. Căci din impozitul pe averi se umplea vistieria imperială. Și imperiul era vast.

  Irod, așa „cel Mare” cum era, și-a dovedit supușenia, aplicând decretul imperial în ținutul peste care era rege. Ba l-a și adaptat specificului local, făcând înscrierea după seminții și nu după cetățile în care locuiau supușii.

  Așa a ajuns Iosif, tâmplarul din Nazaretul Galileii, la Betleem. În cetatea lui David. Pentru că era din seminția acestuia. Și printre misterele care ne-au rămas încă neelucidate se numără și acesta: de ce l-a însoțit și Maria? Femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte personal. Și mai era și pe cale să nască.

  Recurgând la presupuneri în privința asta, am putea spune că, știind pe Cine urma să nască, știa și profeția lui Mica privitoare la locul nașterii Pruncului. (Mica 5: 2) Sau, poate, Duhul Sfânt a îndrumat-o într-acolo.

  Ceea ce știm cu certitudine e că au ajuns și că își căutau cu înfrigurare un loc de găzduire. Nu erau singurii veniți din ținuturile nordice pentru recensământ. Mai erau și alții în situația lor, care le-o luaseră înainte, iar hanul era plin.

 Dialogul cu hangiul trebuie să fi fost scurt, chiar dacă situația era disperată. Impresionat sau nu de situația femeii, tot n-ar fi ratat un „gheșeft”. Și dacă nu mai avea camere cu vedere spre ogorul lui Boaz sau mormântul Rahelei, i-ar fi strecurat undeva pe prispa din față, pentru un câștig suplimentar. Așa ar fi procedat orice confrate de-al lui.

  Situația aceasta este învăluită nu doar în mister ci și într-o colosală uimire. Hangiule, tu știi pe lângă ce ai trecut? Și cine-ar fi semnat în „cartea de onoare”? Poți să-ți dai seama cum ar fi arătat cartea de vizită a hanului tău? Dar peste toate astea: cum ar fi fost viața ta, primind Vestea Bună?

  Betleemul de azi are peste treizeci de hoteluri și peste trei sute de magazine de suveniruri. Și nu pentru cei care vin la vreun recensământ. Nu. Toate îi așteaptă pe turiștii care vin să trăiască, la nivelul inimii, miracolul de atunci. Chiar dacă printre stelele care strălucesc pe firmele hotelurilor nu e și steaua… de atunci. Cea călăuzitoare.

  Încă n-am ajuns la Betleem, deși îmi doresc. Sunt acasă, meditând. La Nașterea mântuitoare meditez frecvent, dar azi, într-un mod deosebit, mi-a venit în minte acel hangiu. Nu-l putem acuza de lipsă de ospitalitate. Chiar și interesul material l-ar fi determinat să răspundă pozitiv.

  Îmi place să cred că această ocazie extraordinară n-a rămas singulară. Că dacă nu L-a întâlnit pe Mântuitor la naștere, L-a cunoscut ulterior. Și mântuirea care venea cu El.

  Hangiule, să ne vedem în cer. Împreună cu toți cititorii mei. Amin.

 

Simion Felix Marțian

 

Bilete pentru Rai, în fața casei

Se fac și rezervări on-line? Nu. Se dau și prin intermediari? Nu. Deci, numai personal? Da, și vă sunt la îndemână. Ar putea fi un dialog între cineva interesat de această destinație și un operator de „turism”. Adică cineva care face cunoscută învățătura despre această destinație eternă.

  Unde se găsesc, totuși, bilete? Peste tot, în oportunitățile care ni se oferă de a ne arăta dragostea. Căci „oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.”( 1Ioan, 4:7b) Un exemplu de felul în care o astfel de ocazie poate fi ratată, găsim în capitolul 16 al Evangheliei după Luca, în istoria bogatului nemilostiv și a lui Lazăr.

  La ușa bogatului care „ducea o viață plină de veselie și strălucire” (v 19) stătea un sărac, cu trupul plin de ulcerații care, chinuit de foame, privea cu jind la ceea ce cădea de la masa îmbelșugată a bogatului. Dar nu primea nimic.

 Destinul lor etern ne este prezentat în continuare în relatarea Mântuitorului. Lazăr a ajuns în „sânul lui Avraam”. Dar cu siguranță nu pentru că a fost sărac, ci pentru că inima lui a fost după voia lui Dumnezeu și și-a dus povara fără cârtire.  Bogatul a ajuns  „în Locuința morților, în chinuri”. Dar nu pentru că a fost bogat, ci pentru că nu și-a folosit bogăția așa cum I-ar fi plăcut lui Dumnezeu.

  Poate că bogatul nici nu era zgârcit, ignorându-l pe Lazăr doar din nepăsare. Dar e la fel de condamnabil. Pentru că săracul i-a fost adus în curte ca un test. O oportunitate de a-și arăta dragostea, luându-și astfel bilet pentru eternitatea cu Dumnezeu. Și câte astfel de ocazii ne oferă viața în fiecare zi!

  Atenție, însă, la biletele false! Da, putem fi înșelați atunci când faptele nu sunt dovezi ale iubirii, ci simple „pomeni”. Adică fapte cuantificabile, cu care să negociezi cu Dumnezeu: am făcut asta și asta, am dat atât, deci cât îmi ierți din vinovăție. Dureroasă înșelare.

  Prin faptele noastre trebuie să ne arătăm dragostea, pentru că iubind ne apropiem de Dumnezeu. De altfel, iubirea aproapelui este poruncă divină. Mai sunt locuri în Raiul lui Dumnezeu, iar biletele sunt la o îmbrățișare distanță. Adică la o manifestare a iubirii. N-ar fi tragic să ratăm?

 

Simion Felix Marțian

 

Abordarea unui Crăciun… demascat

 Ne-am obișnuit deja cu normalitatea, cu respirația fără… mască. Dar amintirea măștii nu se va șterge prea curând. Și a tuturor abuzurilor din această perioadă, a căror justificare va rămâne mereu controversată. Ne-am dorit toți să ne revedem chipurile, chiar dacă mai vedem câte un întârziat în timp, care-și poartă masca cu precauție, ca o reminiscență a groazei.

 Văzând efervescența specifică acestei perioade a anului, nu am putut să nu mă gândesc la tristețea sărbătorilor din anii precedenți. Anii… mascați. Da, este de dorit ca Nativitatea să fie sărbătorită cu inima, și în acest caz nu poate fi umbrită de o mască. Dar, totuși, a lipsit strălucirea dată de manifestările celor care sărbătoresc cu adevărat.

 Așadar, am intrat în cea mai „fierbinte” lună a anului… demascați. Adică fără tragica mască specifică anilor trecuți. Respirăm liber, dar nu numai atât. Putem să ne zâmbim. Este luna cu mult tam-tam despre „omul bun”, dar acest lucru ar trebui să se vadă pe chipurile luminoase ale oamenilor. Cu zâmbete largi, din inimă.

  Ce mai putem face fără mască? Să cântăm. Există în repertoriul muzical al tuturor popoarelor un segment specific acestei perioade. Și care se cântă numai acum. Este vorba de colinde, cântece prin care ne arătăm bucuria de a avea un Mântuitor. Și de a duce vestea și altora. Demascați, o putem face din toată inima, încă de pe acum. Nu ești cântăreț? Nicio problemă, doar nu cânți la Scala. Doar îți manifești bucuria, colindând.

  Ce ne-a mai lipsit de sărbători în anii mascați? Biserica. Au fost restricții, teste, dezinfectări, distanțare, limitarea numărului, etc. Oameni buni, e Crăciunul, ne putem bucura împreună la Biserică. Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru mântuire, dar și pentru că ne-a scuturat de măști.

 Recapitulând, putem să ne manifestăm în această perioadă bucuria demascării, zâmbind mai mult, colindând, mergând la Biserică. Ce vom face, însă, din toate astea? Cel mai probabil vom recupera absența târgurilor de Crăciun din anii precedenți, luându-le acum cu asalt. Oricum, negustorii recuperează, punând niște prețuri care fac să înghețe definitiv (de groază) salariul minim și pensiile ne-speciale.

 Oameni buni, „vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul” (Luca, 2:11) Aceasta este Nativitatea. Sau Crăciunul. Sărbători binecuvântate!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 6 decembrie 2022

 

Lacrimi fără frontiere

Cât de mult resimte un părinte durerile propriului copil, o poate spune oricine a jucat „pe viu” într-o astfel de dramă. Măcar dacă i-ar ușura suferința, luând-o asupră-și… Dar suferința se multiplică. Și tot părintele este cel ce se agață cu disperare de fiecare rază de speranță care se întrezărește.

 Haideți să urmărim un astfel de caz, o intervenție de urgență tocmai în… Fenicia antică. Era prima dată când Mântuitorul trecea, însoțit de discipoli, dincolo de limitele ținuturilor ocupate de poporul ales. Ar putea părea surprinzător, dar la El totul era prevăzut și avea un scop precis.

  Acolo, „în părțile Tirului și ale Sidonului” (Matei, 15:21), Isus este abordat de o femeie disperată, a cărei fiică era  „muncită rău de un drac” (vers. 22). Ne-am fi așteptat ca Învățătorul să răspundă imediat, cum făcea de fiecare dată, dar descoperim cu stupefacție un… alt Isus. Sau așa pare, prin atitudinea fără precedent.

  Pentru că mai întâi o ignoră. Să nu-i fi înțeles Isus suferința? Ba da, și totuși… Apoi o respinge. Și în final o jignește. Dar femeia continuă de fiecare dată. Simțea că Cel căruia I se adresa POATE! Și tenacitatea femeii disperate a dat rezultat, pentru că în final Isus a rostit: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum dorești.” (vers 28) Și evenghelistul continuă: ȘI FIICA EI S-A TĂMĂDUIT CHIAR ÎN CEASUL ACELA.

 Acum planul lui Isus ne este clar. Era hotărât de la bun început să intervină, răspunzând solicitării, pentru că de asta se afla acolo, dar trebuia să scoată la lumină o credință mare. Și să ofere o lecție. Cui? Celor care-l însoțeau, dar și tuturor celor care vin în contact cu Evanghelia. Cititorii din toate veacurile. O lecție despre tenacitate, smerenie și credință. Și, evident, despre izbăndă.

  În ce etapă ești cu rugăciunea pentru cauza ta? Ai obosit rugându-te? Acea mamă nu a renunțat. Și dacă întâmplarea în sine nu este destul de convingătoare, să privim contextul. Isus se afla la Marea Galileii, a mers spre nord-vest până La Marea Mediterană și, după intervenția asupra căreia ne-am oprit, S-a întors la… Marea Galileii. Nicio altă lucrare.

  A făcut o călătorie lungă și obositoare, doar pentru a răspunde rugăminții unei femei care nici măcar nu era dintre „oile pierdute ale casei lui Israel”, cum El Însuși se exprima. Și pentru a ne oferi o lecție. Poate că vom fi și noi, uneori, „materiale didactice” pentru alte lecții, oferite altora, important este să fim perseverenți.

  Pentru că CEL CE POATE este doar la o rugăciune distanță. Ascultă-ne, Doamne!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 28 noiembrie 2022