Când pâinea dospește în planul secund

Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

  Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

  Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală  au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

  Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

  Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

  Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

  Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

  Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

  Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem, spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.

 

Simion Felix Marțian

Eliberare și slujire

E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.

  Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.

 Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.

  Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.

 Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.

 Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.

 Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus, bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.

 Să-I dedicăm viața, slujindu-I!

 

Simion Felix Marțian

Argument… luminos

„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)

  Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea:  „Cine a păcătuit…?” Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.

  Venirea la lumină a fost  o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej  potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.

  „Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.

  În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.

Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.

Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”

  Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.

Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.

  Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.

  De aceea a venit Lumina în lume.

Simion Felix Marțian

Drama spadasinului fără armură

Apostolul Pavel era un bun cunoscător al echipamentului de luptă folosit de legionarii romani. Și nu e de mirare din moment ce în țara sa, aflată sub ocupație romană, erau cantonate trupe. A înțeles astfel utilitatea fiecărei piese din armură. Dar și a sabiei.

  Nu e de mirare, deci, că în scrisoarea adresată credincioșilor din Efes, făcând referire la războiul spiritual în care suntem angrenați, recomandă armura. Prin analogie. Și nu o recomandă ca fiind opțională, ci ca echipament impus. Și încă ceva: TOATĂ armura! Asta, dacă luptătorul dorește să învingă. Să „rămână în picioare”.  Și, evident, dorește.

  Nici ordinea în care ne prezintă piesele armurii nu este întâmplătoare. De aceea începe cu „adevărul” și „neprihănirea”. Continuă cu „râvna” și „credința”, apoi „coiful mântuirii” care să apere capul, gândirea. Sabia e amintită abia la sfârșit, chiar dacă este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Este, de altfel, singura armă de atac.

  Poate o declarație de dragoste să fie în același timp și o declarație de război? Da, când îi spui lui Dumnezeu că-L iubești. Și I-o arăți. Aceasta înseamnă război deschis cu diavolul. Și pentru acest război trebuie să fim echipați corespunzător. Iar apostolul Pavel ne spune de ce avem nevoie.

  Drama începe atunci când alegem piese din armură. De ce să mai iau cingătoare, când, oricum, talia îmi e destul de evidentă? Platoșă? Mi-ar masca pectoralii. Renunțăm incoștienți la componente ale armurii, chiar dacă protejează elemente vitale ale corpului. Sau la toată armura.

  Dar, cel mai adesea, nu se renunță la sabie. Pentru că putem ataca. Fără să ne dăm seama că fără armură suntem victime sigure. Ne angajăm în dueluri „spirituale”, în timp ce adevăratul inamic jubilează. Pentru că „săgețile sale arzătoare” nu vor întâmpina nicio opoziție. Ne era greu și scutul alături de sabie. Și cădem pe câmpul de bătălie.

 Dragi spadasini, Dumnezeu nu ne vrea victime, pentru că a pregătit cununile pentru învingători. Dacă ne dovedim a fi soldați neinstruiți, haideți la un timp de taifas cu apostolul Pavel. Pentru că el și-a sfârșit alergarea, și știe ce spune în privința echipamentului.

 Apoi, la luptă! Dumnezeu este cu noi!

 

Simion Felix Marțian

Examen la dragoste

Dimineața începutului de vară, pe țărmul Tiberiadei, s-a dovedit a fi cu totul deosebită pentru cei șapte pescari. După o noapte de trudă pe valuri, soldată cu un eșec dureros, au trăit, iată, și miracolul: o nouă pescuire miraculoasă!

  Se întâlniseră cu Isus cel înviat și au văzut, din nou, că în prezența Lui năvoadele rodesc. Au mâncat împreună în jurul focului, bucurându-se de tihna pe care le-o aducea, dar urma examenul. Examenul lui Petru.

  Isus îi spusese într-o împrejurare: „… tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18). Și această lucrare trebuia să înceapă. Prin ceea ce Petru avea pus de Dumnezeu în el, era calificat pentru slujba care urma să i se încredințeze. De aceea Isus nu l-a examinat nici la teologie, nici la rezistența fizică.

  Pentru consacrarea lui, trebuia să treacă doar examenul la dragoste. Nu poți să faci nicio slujbă pentru Dumnezeu fără să treci acest examen. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?”( Ioan 21:15) O primă întrebare, un răspuns afirmativ, încredințarea unei lucrări.

  Etapa următoare însemna un plus de responsabilitate, dar și un examen suplimentar. La ce? Tot la dragoste. „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?” „Da, Doamne.”  Și i-au fost încredințate și oițele.

  Dar pentru că întreaga turmă trebuia păstorită, cu toată răspunderea, păstorul mai avea de trecut un examen. La aceeași materie. Examinatorul cunoștea inima lui Petru, dar avea nevoie de răspunsul lui, ca de o semnătură pe contract.

  Nu poți să-I slujești lui Dumnezeu fără să-L iubești. Și la acest examen nu se trișează. Pe Dumnezeu nu-l poți minți. Iar dragostea noastră pentru Dumnezeu este reflectată în dragostea față de semeni. Ioan, apostolul iubirii, ne avertizează în privința aceasta: „… cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20)

  Suntem chemați cu toții să slujim într-un fel sau altul, dar trebuie să trecem examenul la dragoste, pentru confirmare. Dincolo de toate abilitățile noastre, care ne-ar califica pentru slujire.

  Din felul în care slujim, se vede cui slujim.

 

Simion Felix Marțian

Test la bariera veşniciei

  Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

  Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

  Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenuncheat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului pruncilor din Lege, amintindu-i-le.

  A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

  Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

  Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.

  Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

  Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

 

Simion Felix Marţian

Nu-i competiție, dar e de aplaudat

Drumurile lor trebuie să fi fost pavate, pentru că provincia pe care o străbăteau aparținea de două secole Imperiului Roman, dar nu au fost nicidecum… netede. Chiar dacă pașii îi purtau pe Via Egnatia. Nu erau „netede” pentru că Pavel și Sila propovăduiau Calea mântuirii, și aceasta a fost TOTDEAUNA întâmpinată cu împotriviri.

 De asta au avut parte și în Tesalonic, strălucitoarea capitală a Macedoniei, unde vesteau Cuvântul în sinagogă. Chiar dacă s-au bucurat de rod bogat, în sensul că „Unii dintre ei și o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu și multe femei de frunte au crezut” (Fapte, 17:4), iudeii care nu au crezut au întărâtat cetatea împotriva lor.

  Confruntați cu pericolul, s-au văzut nevoiți să părăsească cetatea, mergând la Bereea, o cetate aflată la cca 70 km spre sud-vest. Primul lucru pe care l-au făcut acolo a fost să caute sinagoga. Pentru că și-au înțeles chemarea și știau bine ce aveau de făcut. Adică să-și continue lucrarea de predicare.

  Privitor la ascultătorii din Bereea, Luca, cronicarul evenimentelor, ne-a lăsat scris: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi.” (v 11) Aceste cuvinte ar putea da naștere la o întrebare firească: e, cumva, o competiție?

   Nu, nicidecum! Scriptura nu ne îndeamnă la întreceri. Dar credincioșia noastră, zelul în lucrare, dorința de implicare, ca semn că ne-am înțeles chemarea, nu sunt constante. Ele ne diferențiază. Și dacă evanghelistul Luca a remarcat asta, ar putea să-i scape lui Dumnezeu? Adică Celui care ne-a chemat la mântuire și va împărți răsplătirile? O, nu!

  Așadar, pentru că voia lui Dumnezeu ne este cunoscută, să căutăm s-o împlinim. Iar în lucrările care ne sunt încredințate, să dovedim zel. Dăruire. Fără a avea în vedere o întrecere, fără să căutăm să depășim pe cineva. Doar căutând să-L mulțumim pe Dumnezeu. Care v-a „aplauda” cu binecuvântări.

 De altfel, Isus a zis: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari”. (Luca 16:10)

 

Simion Felix Marțian

Boii sau mantaua consacrării?

  Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.

Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.

  De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.

  Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut  Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.

   Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.

  Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.

  Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.

  Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.

  Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.

 

Simion Felix Marțian

Viața ca bonus

„Casa de modă a lui Dumnezeu lansează, pentru sezonul primăvară- vară, seria <<alb de crin>>.” Cum ar suna? Sau: „Cantina lui Dumnezeu, deschisă tuturor viețuitoarelor, oferă într-un meniu bogat mâncăruri absolut delicioase. Prețul este achitat de generozitatea divină.”

 Dacă am vedea astfel de anunțuri, am presupune că este începutul unei povești, rod al unei imaginații bogate. Sau…bolnave. Dar, nu. Este învățătura lui Isus despre îngrijorări. Sau, mai degrabă, despre absența lor. Căci, spune El: „care dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate adăuga măcar un cot la lungimea vieții lui?” (Luca, 12:25)

  Și ni se sugerează, în încercarea noastră de a alunga îngrijorările, să privim la păsările cerului, care trăiesc fără a-și cultiva cele necesare traiului. Iar florile câmpului sunt îmbrăcate în straie strălucitoare, fără a munci ca să le obțină. Și toate astea prin grija Stăpânului. A lui Dumnezeu. Iar noi avem un preț mai mare în ochii lui Dumnezeu decât ele.

  Este, oare, un îndemn la huzur și nepăsare? Nicidecum, ci la o viață de muncă, din care să lipsească, însă, îngrijorările. Pentru că, oricum, rezultatele nu depind de noi. Iar Dumnezeu cunoaște nevoile noastre, venind în întâmpinarea lor cu aceste binecuvântări, ca…bonus!

  Totuși, pentru ce această recompensă? Pentru o viață de căutare. Căci spunea Isus: „Căutați MAI ÎNTÂI Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”(Matei, 6:33).

  Într-o vreme a stresului cronic și a frecventelor depresii, această învățătură ar trebui să stea pe masa de lucru a psihologilor. A celor asaltați de oamenii doborâți de îngrijorări.

  Atâta vreme cât vom acorda prioritate căutării sugerate, ne vom bucura și de acest bonus de la Dumnezeu. Doar bonus, pentru că adevărata răsplată este viața veșnică.

  Așadar, rețeta este simplă. Citești Cuvântul, te încredințezi prin rugăciune în brațul lui Dumnezeu, inspiri adânc, și înseninat rostești plin de încredere: De ce m-aș îngrijora?

 

Simion Felix Marțian

 

Armura personalizată

Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.

 Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.

  Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.

 De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)

  Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.

 David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.

  N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.

 O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.

  Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.

 

Simion Felix Marțian