Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!

  El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.

  Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului?  Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)

  Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.

  Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.

  Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.

  Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.

  Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.

 

Simion Felix Marţian

  Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.

  Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.

  Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.

  În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.

  O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.

  „Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.

  Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.

  Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.

 

Simion Felix Marțian

O nuntă a fost dintotdeauna un prilej de bucurie. Mai întâi, ospățul în sine, cu mâncăruri care de care mai apetisante, apoi bucuria nuntașilor de a se întâlni, de a petrece timp împreună. Și am putea adăuga – de ce, nu? – posibilitatea etalării toaletelor, într-o simfonie a eleganței.

 Nu tot așa stau lucrurile în pilda Mântuitorului, reprodusă de evanghelistul Matei în capitolul 22 al cărții sale: „Pilda nunții fiului de împărat”. Și asta pentru că pilda, având semnificații profund spirituale, se referă, cum Însuși Isus spunea, la Împărăția cerurilor. Adică la mântuire.

 Ce face această nuntă… altfel? În primul rând, invitații nu pare să se fi bucurat, pentru că „n-au vrut să vină” (vers. 3) atunci când au fost chemați de robii împăratului. A urmat o a doua chemare, în care li s-au dat și detalii asupra pregătirii ospățului, răspunsul fiind… un refuz, pentru că s-au dus „unul la holda lui și altul la negustoria lui” (vers. 5).

 Dramatismul devine cutremurător când unii dintre cei chemați la nuntă pun mâna pe robii trimiși să-i cheme și… îi omoară, faptă pedepsită de împărat. Este momentul în care Împăratul renunță la prima listă de invitați, adică Israel, poporul ales, și își îndreaptă atenția spre neamuri: „Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi.” (vers 9)

 Astfel, sala de nuntă s-a umplut, chiar dacă exista o condiție: ținuta unică obligatorie. Adică toți să fie îmbrăcați la fel, pentru că li se oferea o haină pe care să o poarte, certificând calitatea de nuntaș. O condiție ușor de îndeplinit.

 Dar… surpriză! Când împăratul a venit să-și salute oaspeții, unul era îmbrăcat altfel. Adică îi lipsea haina de nuntă. Încerca să eludeze regulamentul prin dribling. Fără succes, însă. Pentru că împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (vers. 13) Tragic!

 Pentru că suntem invitați la nuntă, trebuie să știm că haina cerută este cea amintită de apostolul Pavel: „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El” (Romani, 3:22)

Este haina harului care ni se oferă, iar cei care încearcă să dribleze, refuzând-o, sunt cei care se prezintă în haine personale: integritate, fapte bune, religiozitate. Total greșit! Accederea la „ospățul nunții Mielului” (Apocalipsa, 19:9) se face doar în haina de nuntă a neprihănirii primite prin credință.

 De ce am recurge la ținute improvizate, când știm care este rezultatul? Neprihănirea cusută la altă croitorie decât cea a lui Hristos nu corespunde. Și, oricum, e un dar. Așadar, îmbrăcați în NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS, să ne vedem la nuntă!

Simion Felix Marțian

Siegen, 25 aprilie 2023

  Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.

 Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.

  Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.

  Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.

L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)

  Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.

  Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”

  Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.

  Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă vei crede vei vedea  slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)

 

Simion Felix Marțian

 

Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.

  Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.

  Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un… avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.

  Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?

  Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec  nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.

  Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.

  Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”.  Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de… leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…

  Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.

  Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)

  Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!

 

Simion Felix Marţian

 

 Erau doi frați în ograda părintească, mândria și speranța tatălui. Doar că pe cel mic, mai răzvrătit din fire, îl bântuia emanciparea și îl chema orizontul. Acela tentant, cu „prieteni”, păcănele și etnobotanice. Și-a alimentat această dorință cu iluzia că aceea este adevărata viață și, cerându-și partea de moștenire, a plecat.(Ev Luca, 15)

 Înarmat cu bani și speranțe deșarte, s-a aruncat în vâltoarea lumii. Sfârșitul unor astfel de „aventuri”, atât de previzibil, el nu-l întrevedea. L-a trăit însă dureros când a rămas fără bani și, evident, fără… prieteni. A fost o alunecare rapidă, dar nu „și-a venit în fire” (vers 17), decât în fundul gropii. Al umilinței și dezonoarei. El, fiul bogat, a ajuns să invidieze porcii pe care-i păzea, pentru că mâncau pe săturate.

  Atunci a înțeles că salvarea este la tatăl său. Singura cale. Chiar dacă îl întristase cu atitudinea lui sfidătoare. Este cazul fericit al celor care găsesc drumul de întoarcere, cu smerenie și căință.

 Primirea a fost peste… tot ce și-ar fi imaginat. Tatăl s-a bucarat, l-a iertat cu dragoste și a dat un ospăț. Voia să-i aibă pe toți alături la bucuria „învierii” fiului din moartea spirituală. Și curtea răsuna de cântece, de manifestarea bucuriei generalizate.

  Aici intră în scenă fiul cel mare. Cel ascultător, care se întorcea de la câmp. Surprins de ceea ce se întâmpla, a cerut informații și a fost adânc tulburat de motivul veseliei. A refuzat să intre în casă, tatăl său fiind nevoit să iasă afară pentru a avea o discuție. Aprinsă, cum era de așteptat.

  Cuuum? Fiul tău risipitor? Cel care și-a trăit viața în destrăbălare? Așa îl primești tu? Și era convins că are dreptate. Că cel care merita toată atenția era el. Pentru că a respectat toate regulile. A fost în barem și în litera legii. Ce contau legăturile sentimentale? El își însușise fiecare paragraf din regulament.

 Această parte a pildei spusă de Isus este mai tristă chiar decât plecarea mezinului de acasă. Și este dureros că întâlnim și azi astfel de manifestări. Ce l-a costat pe fratele nemulțumit această sărbătoare a bucuriei? Nimic. Dar se considera nedreptățit. Este lipsa de înțelegere a mântuirii prin HAR.

 Legalismul exacerbat sufocă spiritualitatea și bucuria sinceră a mântuirii. Trebuie să respectăm niște reguli, e adevărat, dar nu împlinirea lor ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu, ci harul mântuitor. Harul care este acordat prin iertare și fratelui tău care a avut notă mai mică la respectarea regulamentului. Sau chiar a fost corigent.

 Când fiii risipitori se întorc, Tatăl se bucură. Cei rămași acasă se bucură împreună cu El, pentru că Îl iubesc. Și cei ce-L iubesc pe Tatăl își iubesc și frații. O ecuație extrem de simplă.

 Și totuși legalismul face ravagii. Iubiți, căci Dumnezeu ne iubește!

 

Simion Felix Marțian

  Siegen, 14 martie 2023

Domeniul lor de activitate era confecționarea corturilor. Dacă ne gândim la desele campanii militare ale legiunilor romane prezente la acea vreme peste tot, putem concluziona că afacerea mergea bine. Și încă își desfășuraseră activitatea la Roma, în inima imperiului.

 Dar, să-i cunoaștem. Este vorba de Aquila și soția sa Priscila. El era de loc din Pont, dar viața le-a purtat pașii prin peninsulă până… Da, până la decretul împăratului Claudius, care a poruncit ca toți evreii să părăsească Roma. A fost o manifestare timpurie a antisemitismului.

 Și pentru că drumul lor spre est trecea prin Corint, s-au stabilit acolo. Apostolul Pavel a ajuns la Corint venind din Atena și astfel drumurile lor s-au întâlnit. „Și pentru că aveau același meșteșug” (FA, 18:3), s-au asociat. Au lucrat împreună, fără a neglija însă activitatea spirituală, împletindu-le. În ce privește acest aspect al activității, succesul ne este relatat astfel: „Și mulți dintre corinteni, care auziseră pe Pavel, au crezut și ei și au fost botezați.” (FA, 18:8)

 Din Corint, Pavel a plecat spre Siria, fiind însoțit de noii săi prieteni și… asociați, Aquila și Priscila. Aceștia rămân însă în Efes, în timp ce Pavel își continuă drumul. Ce făceau ei în Efes? Probabil corturi, dar evanghelistul Luca ne vorbește doar despre celălalt aspect al activității lor. Cel spiritual. Îi găsim, astfel, făcând studiu biblic cu Apolo. Acesta era din Alexandria și ni se spune despre el că „avea darul vorbirii și era tare în Scripturi.”(vers 24)

 Apolo avea însă lacune, pe care cei doi „confecționeri de corturi” le-au sesizat. N-au ezitat, deci, să-l invite la ei și „i-au arătat cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” (vers 26)

 Mai găsim scris despre această familie de evangheliști zeloși în scrisoarea lui Pavel adresată credincioșilor din Corint: „Aquila și Priscila, împreună cu BISERICA DIN CASA LOR, vă trimit multă sănătate în Domnul.” (1 Corinteni, 16:19) Nu știm cât de mare le era atelierul, la care nu puteau renunța, dar ceea ce știm cu certitudine este că au înțeles chemarea divină și au urmat-o.

  După moartea împăratului Claudius, mulți evrei s-au întors la Roma. Acest lucru este evident în scrisoarea lui Pavel adresată romanilor, unde citim: „Spuneți sănătate Priscilei și lui Aquila, tovarășii mei de lucru în Christos Isus,” (Romani, 16:3)  Iar în versetul următor continuă: „…care și-au pus capul în joc, ca să-mi scape viața.”

 Așadar, o familie de meseriași… evangheliști, care va rămâne în atenția omenirii până la sfârșit, prin cele relatate în Biblie. Doi oameni, doi soți, amintiți MEREU împreună. Nedespărțiți acasă, la serviciu, în slujire. Corturi și Scriptură. Sau, mai degrabă, Scriptură și corturi.

Le urmăm exemplul?

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 28 februarie 2023

Nu era la prima călătorie pe mare. Nu ştim cât a călătorit Pavel astfel înainte de întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, dar după aceea a călătorit mult în numele Lui, pentru vestirea Evangheliei Sale. De altfel el le scria corintenilor: „… de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării.”(2 Corinteni 11:25)

  Dar de data asta călătorea ca prizonier, în drum spre Roma. Corabia, care transporta o mare cantitate de grâne, avea la bord două sute şaptezeci şi şase de oameni.

 Era toamna (trecuse „vremea postului” de Ziua Ispăşirii) şi navigaţia se făcea cu mare dificultate din cauza vânturilor. Este momentul în care apostolul intervine, sfătuindu-i să oprească pentru iernat. De ce i-ar fi urmat sfatul? Era DOAR un rabin.

 Bătălia cu furtuna a fost teribilă. Au renunţat la încărcătura preţioasă a corăbiei, iar când ceaţa i-a învăluit pentru mai multă vreme, plutind în derivă, şi-au pierdut orice speranţă.

  Aici intervine Pavel din nou. Şi pentru că lucrurile se petrecuseră aşa cum el prevestise în avertismentul ignorat, erau dispuşi să-l asculte de data asta. Dar mai era şi argumentul hotărâtor: „Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte.” (Faptele Apostolilor 27:23)

  Şi pentru că a mai adăugat convingător: „…am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus”(vers, 25), sfaturile lui nu au mai fost trecute cu vederea. Chiar dacă era rabin, nu navigator. Şi încă unul întemniţat.

  De aceea l-au ascultat atunci când i-a îndemnat să mănânce, dar şi când i-a avertizat că echipajul vrea să fugă, abandonând corabia. Au scăpat toţi, dar nu pentru că era un rabin cu ei, ci pentru că era Dumnezeu cu acest rabin.

  În călătoria noastră, suntem chemaţi să dăm sfaturi în mijlocul furtunii. Pentru salvarea oamenilor. Dar pentru a avea credibilitate, trebuie să vorbim în Numele Domnului. Cu autoritate.

  Însă pentru aceasta trebuie să umblăm cu El. Ca Pavel.

 

Simion Felix Marţian

  Istoria lui Iosif, fiul lui Iacov, este de-a dreptul fascinantă. Fiu avut la bătrânețe, se bucura de atenția deosebită a tatălui său, care îl iubea „mai mult decât pe toți ceilalți.” (Geneza, 37: 3) Și, peste asta, Dumnezeu Însuși îl tratează deosebit, vorbindu-i prin vise.

  În visele lui se vedea într-o postură privilegiată, în timp ce familia sa îi făcea plecăciuni. Este puțin probabil ca visele să-i fi gâdilat orgoliul, pentru că era tânăr și naiv. Atât de naiv încât nu și-a dat seama că, povestind visele, ațâță mânia fraților săi. Care se aprinsese în urma tratamentului special de care se bucura.

 Așa începe drumul greu, zbuciumat al unui om care ducea cu el… vise. A căror împlinire nu se întrezărea la orizontul întunecat care voia parcă să-l strivească. Să-i înăbușe speranțele.

  A fost mai întâi complotul fraților săi, care voiau să-l omoare. Salvat de la moarte la intervenția fratelui său Ruben, a fost aruncat într-o groapă. Departe de lumină, de oameni, de… vise. Dar pentru că a trecut pe acolo o caravană de negustori, au hotărât să-l vândă acestora. Și au făcut-o.

  Să recapitulăm? Iată: Omul cu vise de la Dumnezeu este mai întâi ținta unui complot sângeros, apoi dezbrăcat și aruncat într-o groapă, pentru ca după aceea să fie vândut ca sclav. De către frații săi! Și lucrurile nu se opresc aici. Negustorii, ajunși în Egipt, își scot investiția, cu beneficiile aferente, vânzându-l la rândul lor lui Potifar, dregător la curtea lui faraon.

  Din casa acestuia ajunge în închisoare. Nevinovat. Și anii trec, fără a se vedea vreo legătură între visele lui și viața de … coșmar. Dar a venit și momentul eliberării. Și al ascensiunii sale. Căci ce altceva ar puteau să însemne cuvintele lui faraon : „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.”(vers 41)

 Au venit anii de belșug, urmați de anii de foamete, și înfloritorul comerț cu grâne. Așa au ajuns frații lui Iosif în Egipt și „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.”(Geneza, 39:26) A fost împlinirea a ceea ce Dumnezeu îi arătase. Nu a fost planul lui Iosif și nici dorința lui. A fost planul lui Dumnezeu. Iar ceea ce hotărăște Dumnezeu își urmează drumul neabătut, spre împlinire. Chiar dacă uneori ni se pare că viața nu mai are loc de vise.

  Promisiunile divine sunt neclintite. Și una dintre ele este: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“ (Matei, 28:19) Să purtăm în noi lumina promisiunilor, căci de împlinirea lor se va îngriji El. Dovedind, însă, și noi credincioșia lui Iosif.

 

Simion Felix Marțian

  Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.

  Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)

  La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: „Chemați-l!”

  Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.

  Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)

  Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a primit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.

  Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.

 Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență, etc.

  Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”

 

Simion Felix Marțan