Cu vipera, de la ucigaș la zeu

S-a apărat singur, dar foarte convingător. Atât de convingător, încât ar fi putut fi liber. Iar cei în fața cărora se apăra de acuzațiile iudeilor, conaționalii lui, nu erau oricine. Printre ei era procuratorul Festus, împăratul Irod Agripa II și sora acestuia, Berenice, personaj extrem de influent pe lângă împărat.

  L-au ascultat, au deliberat și-au concluzionat: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar.” (Faptele ap. 26:32) Dar Pavel s-a folosit de dreptul său de cetățean roman, cerând să fie audiat la Roma.

  Regreta, oare, această hotărâre, văzând că Agripa era convins de nevinovăția lui? Puțin probabil. Sau, mai degrabă, nu! Știa că misiunea lui era să umble, vestind Evanghelia, și acum i se ivea ocazia să călătorească la Roma fără bilet. Și cu escortă asigurată.

  Așa a început călătoria lui spre Roma, o călătorie plină de peripeții. Dacă Luca, însoțitorul său, nu și-ar fi înțeles bine rolul de evanghelist, ar fi scris un roman de aventuri după această călătorie. Și ar fi fost best-seller. Privind lucrurile în felul acesta, mă-ntreb: unde ar fi pus el punctul culminant? Eu cred că tensiunea maximă este… Dar să vedem, pe scurt, cum se derulează evenimentele.

  Două sute șaptezeci și șase de pasageri s-au îmbarcat pentru Italia. Sau au fost îmbarcați, pentru că unii, la fel ca Pavel, erau întemnițați. Au navigat printre insulele grecești și au avut chiar o tentativă de oprire pentru iernat, dar și-au continuat călătoria. Apoi a venit furtuna. Dezlănțuită. Zile întregi n-au văzut soarele. Nici stelele. Doar valuri uriașe. Și lupta lor cu furtuna. Și la urmă, naufragiul.

  Dar au ajuns cu viață pe insulă. Au fost bine primiți de băștinași, care i-au invitat încă de la sosire să se încălzească lângă focul de tabără. Aici mi-aș opri eu lupa, augmentând detaliile. Pentru că tensiunea crește, oricum. Pavel adună un braț de mărăcini pentru foc, și cei din jur văd cu groază cum dintre uscături iese, atrasă de căldură, o viperă, care se lipește de mâna lui. Aici ar fi putut să fie deznodământul. Dar n-a fost.

  Raționamentul privitorilor îngroziți era acesta: „omul acesta trebuie să fie un ucigaș, din moment ce, chiar scăpat cu viață din naufragiu, „zeița dreptății” îl urmărește, să-l omoare. Atât i-a fost. „Oare?”- am spune noi. Dar și Pavel, care știa unde l-a trimis Dumnezeu. Și, sigur pe sine, cu siguranța pe care i-o da Cel în care și-a pus încrederea, a scuturat vipera în foc.

  Privitorii așteptau să vadă rezultatul mușcăturii și, pentru că nu se întâmpla nimic, au schimbat „încadrarea” apostolului: e un zeu! Hotărâți-vă, oameni buni! E un ucigaș sau un zeu? Nu e nici una nici alta. E omul lui Dumnezeu. Un om căruia Dumnezeu i-a vorbit și l-a asigurat că va scăpa cu viață. Un om cu care Dumnezeu avea de lucrat. Și, cu un astfel de statut, circumstanțele potrivnice nu-l pot afecta.

  Ai un drum trasat de Dumnezeu? Ai o țintă pe care El ți-a propus-o? Atunci, călătorie plăcută!

   Furtuni? Fii liniștit! Naufragii? Ești în siguranță! Vipere? Puterea lui Dumnezeu se va vedea în tine, iar cei care te cred un ticălos vor vedea că ești copilul Său. Luminos.

 

Simion Felix Marțian

 

Umblând pe ape cu Petru și Arhimede

  Vâsliseră toată noaptea și malul celălalt al Tiberiadei era încă departe. Erau obișnuiți cu marea, navigatori încercați, dar de data asta vântul le stătea împotrivă. Și Isus nu era cu ei. Rămăsese pe mal să dea drumul noroadelor pe care tocmai le săturase. Apoi S-a dus să Se roage.

  Pe când vâsleau din greu luptând cu vântul și valurile, în întunericul pe cale să se destrame la apropierea zorilor, apăru o siluetă. Părea să fie o nălucă, și au țipat înspăimântați.

  „Eu sunt, nu vă temeți!”, s-a auzit vocea binecunoscută și liniștitoare a lui Isus. „Tu, Doamne?”, L-a întrebat Petru. „Poruncește, atunci, să vin la Tine, pe ape.” Dorința lui părea total nerealistă. Nu știm la ce s-a gândit Petru când și-a exprimat această dorință, dar știm la ce nu s-a gândit: la Arhimede din Siracuza și hidrostatica acestuia!

  Fizica are legile ei, Petre! Și fluidele li se supun. Dar Petru știa că Cel ce e în fața lui este deasupra acestor legi. Că ceea ce El a creat, Îl ascultă. Și, pentru el, acel „Vino!” rostit de Isus nu era un cuvânt. Era un pod. Era un drum pe care, coborând din barcă, a călcat cu fermitate.

  Și-a pierdut Petru greutatea, devenind flotabil? S-au solidificat apele Tiberiadei? Nicidecum, ci legile fizicii și-au pierdut valabilitatea, atâta vreme cât Petru a înaintat privind țintă la Isus. Dar când s-a gândit la intensitatea vântului și a văzut valurile,  Petru a simțit asupra lui acțiunea acestor legi, scufundându-se.

  O experiență inedită și tulburătoare pentru Petru, o încurajare pentru noi toți. Vâsliseră cu greu toată noaptea, și Isus i-a ajuns, deși a plecat mult mai târziu de la țărm. Și fără să vâslească. Iar Petru a crezut că se poate. Măcar pentru o clipă, dar a crezut.

  De ce să-ți plângi de milă ostenind la vâsle în mijlocul furtunii, când poți să pășești pe valurile încercării. Valurile se supun legilor fizicii, dar credința le anulează. Cu o condiție: să privești țintă la Cel ce te cheamă!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 22 februarie 2017

Robi în era libertății

  Libertatea a fost visul omului dintotdeauna, un deziderat ce pare să fie cuprins în genomul uman. De aceea, lupta sa pentru libertate a luat diferite forme, în funcție de genul opresiunii cu care se confrunta. Privind astfel lucrurile, am putea spune că „libertatea” este o noțiune ușor de definit. Încercând, însă, vom vedea că este cât se poate de… relativă. Definiția din dicționar nu este în măsură să ne lămurească. Iată: „LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.”

  Nu, nu asta este libertatea, pentru că dorința omului este de a încălca… libertatea aproapelui. În nicio societate omul nu poate „acționa după propria voință sau dorință”. Orice sistem se bazează pe un set de legi, de reguli, în interiorul căruia ne mișcăm. Colivia poate fi mai mică sau mai mare, dar tot colivie este. Gratiile ei sunt tocmai aceste legi  stabilite de om, la care se adaugă legile… fizicii, cărora omul li se supune.

  Adevărata libertate este cea generată de cunoașterea adevărului. Pentru că Isus a spus: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.”(Ioan, 8:32) Constatăm, însă, că și noțiunea de „adevăr” este relativă, atât din definiția dată de dicționar, cât și din cele date de filosofi de-a lungul timpului. Și tot Biblia ne scoate din impas, pentru că Isus a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(Ioan, 14:6)

 Cunoașterea de Dumnezeu, închinarea „în duh și în adevăr”, oferă adevărata libertate. Cei ce n-au gustat această libertate văd gratiile care-i despart de cei care o cunosc, și-și imaginează că aceștia sunt în colivie. Nicidecum, căci sunt gratiile propriei lor colivii. Cunoașterea adevărului în Cristos oferă libertatea absolută, de la eliberarea de vicii pănă la cea de frica morții.

  Vorbind despre vicii, vedem cum oamenii se înșală, considerându-le expresie a libertății. Tânărul ieșit de sub tutela părinților spune: De acum pot să fumez, pentru că sunt liber și nu mi se poate interzice. Și asta, fără să-și dea seama că-și pune singur lanțuri, că devine robul unui viciu. Cât despre cealaltă formă de libertate amintită, ea derivă din cunoașterea adevărului despre dimensiunea divină a sufletului. A eternizării lui. În această privință, Isus ne spune: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul.”(Matei, 10:28)

 Cunoașterea adevărului înseamnă eliberare de resentimente, de patimi, de bezne. Dar forma împlinită a acestei libertăți este conștiența că, deși supus vremelnic unor reguli, aici în coordonatele stabilite, locul tău este universul întreg, iar timpul tău este veșnicia. Pentru că ești, prin adevăr, copilul lui Dumnezeu.

  Să ne bucurăm de acest statut, de această libertate, dar să nu uităm de cei care-s încă închiși. Chiar dacă nu știu  asta. Să le aprindem făclia cunoașterii din Cuvânt, pentru eliberarea lor. Ca să se bucure de libertate și să ne vedem cu ei în Cer.

 

Simion Felix Marțian

De la „hei-rup” la înviere

Solul străbătuse cei patruzeci de kilometri, venind din Betania cu o veste tristă: Lazăr, prietenul lui Isus, era grav bolnav. Surorile acestuia, Maria și Marta, au ținut să-L anunțe pe Învățător. Nu era doar o aducere la cunoștință despre starea sănătății lui Lazăr, ci aici era și o speranță, pe care cele două surori au mărturisit-o ulterior: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” (Ioan 11: 21, 32)

  Isus a primit vestea cu tristețe, dar nu s-a grăbit să plece spre Betania, având propriile planuri: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (v 4) Iar când, după o amânare (calculată) de două zile, a luat hotărârea de a pleca, S-a lovit de împotrivirea ucenicilor, care I-au amintit că tocmai au avut loc atentate împotriva Sa și cu siguranță se pregătesc altele.

  Dar El știa că a venit vreme să arate că în divinitatea Sa este domn peste viață și moarte. Îl înviase pe fiul văduvei din Nain, o înviase pe fiica lui Iair, dar aici era vorba despre un mort de patru zile, care fusese îngropat. Și mai erau și o mulțime de martori.

 Printre cei prezenți la mormânt erau și sceptici, și nu e de mirare. Pentru că prietenul Celui care făcea minuni… murise, fără ca El să facă ceva. Cu toate astea, nimeni nu a murmurat când Isus a spus: „Dați piatra la o parte!” (v 39). Ar fi putut să spună: În atotputernicia Ta nu poți să o îndepărtezi cu o poruncă? Dar n-au făcut-o, ci s-au conformat. Au înțeles că Învățătorul face ceea ce depășește puterile lor, adică miracole, lor revenindu-le ceea ce ține de de ei. În cazul acesta de… hei-rup.

  Isus a făcut ceea ce avea de făcut: S-a rugat, apoi a zis „Lazăre, vino afară!” (v 43) Și minunea s-a produs.

 Sunt dureros de frecvente situațiile în care așteptăm ca Dumnezeu să le facă pe toate. Avem, într-adevăr, nevoie de însoțirea Lui permanentă, de ocrotire Lui, dar așteptările noastre trebuie să fie în legătură cu ceea ce nu putem face noi. Este normal ca, având în vedere recolta viitoare, să ne rugăm ca Dumnezeu să dea ploaie la vremea potrivită. Dar pentru asta trebuie să fi pus noi în prealabil mâinile pe plug. Dumnezeu ne iubește, dar ne vrea „împreună lucrători cu El”, nu mereu copii. Și încă răsfățați.

 Dacă vrem să vedem minunile lui Dumnezeu, trebuie să credem. Și, da, să facem ceea ce depinde de noi. Adică să degajăm terenul.

 

Simion Felix Marțian

Despre Înviere, cu ochii deschişi

„Considerând toate dovezile împreună, nu este prea mult să afirmăm că nu există niciun alt eveniment în istorie care să fie susţinut mai bine sau prin dovezi mai variate decât învierea lui Cristos din morţi.” (Brooke Foss Westcott, erudit englez)

 Sărbătorită din convingere sau nu, Învierea nu poate trece neobservată în lumea creştină, ba dimpotrivă. Şi cât mai stăruie încă ecourile manifestărilor ocazionate de eveniment, am putea medita la modul în care ne raportăm la sărbătoare şi Sărbătorit.

 Fără să privim la arealul altor religii, ci rămânând în ograda noastră, vom remarca cu uşurinţă trei categorii de oameni, în funcţie de crezul lor în ceea ce priveşte Învierea. Surprinzător, pentru că suntem tentaţi să împărţim oamenii în două: credincioşi şi necredincioşi. Numai că între aceste două categorii există o a treia: „credincioşii”. Diferenţa faţă de primii e dată de ghilimele („”), şi este vizibilă. Ei bine, aceştia sunt majoritari.

  Credincioşii sun cei care, cercetând Scripturile, au primit lumină asupra Adevărului şi se închină în consecinţă. Mergeţi înainte, Cristos a înviat!

  Dintre necredincioşi se remarcă ateii, printre care unii sunt sinceri şi de bun simţ, care au căutat adevărul, şi atitudinea lor este dată de concluzia momentului. Continuaţi cercetările, oameni buni, fără idei preconcepute, şi Dumnezeu vă va lumina. Dovezile istorice sunt multe şi elocvente. Cristos a înviat!

 În această categorie intră şi cei care se declară atei, pentru că e comod. Sau trendy. Dar n-au fost niciodată interesaţi de adevăr. Cristos a înviat, oameni buni!

  Categoria cea mai numeroasă rămâne cea a „credincioşilor”. Ei îşi apără cu îndârjire „credinţa”, dar Biblia le este străină, iar Cristosul, Înviatul, este un personaj mai degrabă mitologic. Ritualuri care nu au nicio legătură cu Cristos sau învăţătura Lui, se împletesc cu vagi învăţături biblice într-un amalgam pe cât de ciudat pe atât de toxic.

  Importanţa sărbătorii nu este negată de cei din această categorie, dar învăţătura care ar trebui să susţină evenimentul se reduce la „ce am voie să fac” şi „ce nu am voie să fac” în ziua de Paşte. Bunăoară, nu am voie să-mi tai unghiile, dar este recomandat, fiind sărbătoare, să-i trag un chef de pomină. Tragică înşelătorie.

  Oameni buni, Cristos a murit pentru păcatele noastre şi, înviind, S-a dus să ne pregătească un loc în cer. Şi ca să fim cu El nu trebuie decât să facem voia Lui. Iar voia Lui ne este cunoscută de pe paginile Scripturii. Haideţi să căutăm lumina! Cu ochii deschişi.

 Cristos a înviat!

 

Simion Felix Marţian

Isus în Templu, la exchange

 „Toate drumurile duc la Roma”, spuneau vechii romani. Dar nu se aplica și la evrei, pentru că în perioada sărbătorilor toate drumurile lor duceau la Ierusalim. La Templu. Veneau din cele patru vânturi, de pe unde-i purtaseră pașii, pentru a sărbători împreună. Și a aduce jertfe. Așa le poruncise Dumnezeu.

  Sărbătoriseră primul Paște înainte de trecerea prin Marea Roșie, și au continuat să-l sărbătorească de-a lungul timpului. În semn de aducere aminte. Și de ascultare.

Și era o nouă primăvară. Și un alt Paște. Altfel. Și primăvara și Paștele. Unice.

  Pelerinii veneau puhoi spre Ierusalim, ca la fiecare sărbătoare. Dar Paștele acesta urma să rămână în istorie. În cea veșnică. Căci printre cei veniți să se închine era și Isus, Învățătorul din Galilea. Dumnezeu și om. Și urma să plece din Ierusalim doar Dumnezeu.

  A fost primit cu urale la poarta cetății. O cetate pe care o iubea. Și pentru care a plâns. Strălucea în soarele primăverii Ierusalimul, purtând ca pe-o coroană Templul de pe Muntele Moria. Ținta lui Isus.

  Atmosfera din Templu L-a dezamăgit, însă, iar reacția Sa ne prezintă, parcă, un alt Isus. E drept că vacarmul de acolo nu putea să-L mulțumească. Când murmurul rugăciunilor era acoperit de mugetele boilor aduși la vânzare. Sau behăitul oilor. Căci uguitul porumbeilor, jertfa celor săraci, era mai puțin supărător. Și mai era și zornăitul monedelor de pe tarabele schimbătorilor de bani.

  Toate astea în Casa lui Dumnezeu, locul de închinare. Cum s-a ajuns aici? Cei care vindeau păsări și animale pentru jertfe veneau în întâmpinarea nevoii pelerinilor, care nu puteau să le aducă cu ei de la Roma. Nici de la Atena, Damasc, sau alte cetăți îndepărtate. Ar fi explicabil.

  Același lucru se întâmpla și cu schimbătorii de bani. Taxa la Templu se plătea în moneda Tirului, or plătitorii veneau din toate părțile, având monede grecești sau romane. Banii trebuiau schimbați. Și atunci de unde reacția lui Isus, care ni-L face de nerecunoscut?

  El care S-a dovedit atât de îndurător, gata să ierte, devine deodată intolerant față de acești comercianți din curtea Templului. Și acționează în consecință, scoțându-i afară din Templu. Iar schimbătorilor de bani le răstoarnă mesele.

  De ce? Pentru că lui Isus nu-i plac lucrurile amestecate. Spiritualitatea este spiritualitate. Activitatea acestor oameni avea legătură cu închinarea, fără, însă, a face parte din ea. Și locul lor nu era acolo, ci la piață.

  Oare câte din activitățile  noastre, de altfel necesare mersului lucrării, le substituim adevăratei închinări? Oare de câte ori nu murdărim curtea Templului cu activități prin care urmărim un câștig? Dacă nu în bani, în faimă.

  Isus vrea închinare sinceră. Și curățenie în curtea Templului. Putem să învățăm din experiența iudeilor, sau să așteptăm… biciul din ștreanguri. Ce alegem?

 

Simion Felix Marțian

 

Cucernic, lângă ușa mântuirii

  Că era doar lângă ușă n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi fost pe partea interioară. Dar era afară. Numele lui era Corneliu și era ofițer în armata romană. Mai exact, centurion în Cohorta II Italica, și era cantonat în Caesarea Palestinae, pe țărmul Mediteranei.

 Dacă cercetăm și latura spirituală a „dosarului” său, găsim: „Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, 10:2) Și mai departe: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor.”(v 22)

 Oare câți dintre noi ne putem lăuda cu un CV atât de… luminos? Și totuși, nici măcar un astfel de dosar nu este suficient. Este nevoie de o întâlnire reală cu Cristosul mântuirii. Și aceasta o înlesnește Dumnezeu, pentru inimile sincere. În această istorie fascinantă a întoarcerii lui Corneliu ni se relatează: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El și-a adus aminte de ele.”(v 4)

 Derularea evenimentelor care au urmat este uimitoare pentru că urmează scenariul lui Dumnezeu. Lui Corneliu îi spune îngerul să trimită la Iope după Petru, iar în timp ce solii se apropiau de casă, Petru este înștiințat  de ceea ce i se va încredința în privința acestora, printr-o vedenie. Toate lucrurile se potriveau exact. Rămâneau doar barierele etnico-religioase, pentru că Legea nu permitea iudeilor „să se însoțească împreună cu unul de alt neam”(v 28) Dar și pe acestea le-a îndepărtat Dumnezeu.

 Așadar, Petru trece de bariere pentru că așa i-a vorbit Dumnezeu, și duce mesajul mântuirii în casa lui Coneliu. Acest mesaj găsește un pământ fertil, pentru că ni se spune: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.”(v 44)

  O istorie fascinantă a momentului când s-a deschis ușa mântuirii pentru neamuri. Adică pentru noi. Și temă de meditație.

 Pentru cei din sfera lui Corneliu: un „dosar” curat, strălucitor chiar, nu este suficient pentru mântuire. Este nevoie de o întâlnire cu Cristos, prin Cuvânt.

 Pentru cei din sfera lui Petru: duceți vestea mântuirii unde vă trimite Dumnezeu, pentru că El îndepărtează barierele. Dar Dumnezeu vorbește, ca în cazul lui Petru, doar celor pe care-i găsește pe genunchi.

  Dunmnezeu să lucreze în viețile tuturor. Spre mântuirea noastră.

 

Simion Felix Marțian

 

Când Dumnezeu deschide fereastra

    Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadad, împăratul Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.

   La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”

  Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.

  Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.

  „Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.

  Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.

  Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.

 

Simion Felix Marțian

Cocoșul de la macazul cu lacrimi

  Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)

 Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.

 Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale    pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.

 Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.

  Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa!    Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator.   Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu.   Sau, mai degrabă, până în Cer.

 O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.

  Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 22 martie 2022

În  concediu prelungit, cu Dumnezeu

Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.

  Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.

  Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.

  Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.

  Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.

  Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.

 Le-a primit pe toate, iar ca bonus… gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.

  Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?

  Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!

 

Simion Felix Marțian