„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

 

Simion Felix Marţian

 

Exodul poporului ales al lui Dumnezeu ar constitui o epopee fascinantă, tulburătoare, chiar dacă am reuşi s-o disociem de supranatural. Dar nu se poate. Şi asta pentru că au avut un traseu presărat cu miracole. Călcau din minune în minune.

  Să începem cu trecerea Mării Roşii? Tensiunea dramatică era sufocantă, când simţeau în ceafă răsuflarea fierbinte, năduşită, a cailor de la carele de luptă ale egiptenilor, ale unui Faraon înnebunit de furie, iar în faţă… râpele abrupte dinspre mare. Adică dinspre abis. Dinspre moarte.

  Şi a fost toiagul izbăvitor. A fost Dumnezeu! Au urmat minunile de la Mara, Masa şi Meriba, Refidim şi multe, multe altele. Dar au fost şi minuni care îi însoţeau neîncetat. Cum era călăuzirea de zi şi de noapte. Cu “gipiesul” lui Dumnezeu. Sau faptul că au purtat aceeaşi încălţăminte timp de patruzeci de ani!

  Dar să vorbim despre mâncarea lor. Altă minune! Dumnezeu a hotărât să le dea copiilor Lui… MANĂ. Pe care o culegeau în fiecare dimineaţă pentru ziua în curs şi făceau nişte turte cu gust de … untdelemn şi miere. Delicatese! Aportul caloric? Carbohidraţi? Glucide şi lipide? Cui îi păsa? Toate erau după tabelele lui Dumnezeu.

  Curat huzur! Şi…totuşi. Mânaţi de un duh de nemulţumire, au cârtit, regretând, chipurile, vremurile “bune” din Egipt. Uitând că acolo, unde au fost robi timp de patru secole, munceau sub lovituri de bici şi-şi mâncau pâinea printre lacrimi amare.

  Vrem carne! Da, Israele? Pâinea te aşteaptă în faţa cortului în fiecare dimineaţă, fără să scrijeleşti glia asudând, fară să dai cu sapa. Şi tu o dai pe râzgâială. Atitudine de copil răsfăţat. Oare ne este străină această lipsă de recunoştinţă?

Dar pentru că Dumnezeu le-a arătat că poate, ei voiau altceva. Poate că El nu ştia ce le prieşte, nu le cunoştea gusturile.

  A trimis Dumnezeu, cu un vânt dinspre mare, prepeliţe încât acopereau faţa pământului într-un strat de doi coţi, cale de o zi într-o parte şi o zi în cealaltă de la tabără. Carne pentru o lună, suficientă pentru tot poporul.

  „Dar pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a apins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare.”(Numeri 11:33)

  Dumnezeu ne vrea copii ascultători, nu răsfăţaţi. Isus ne învaţă să cerem ORICE în numele Lui, dar cât e de… cuprinzător este acest „orice”? Putem să cerem orice din sfera voii Lui. Şi un copil ascultător ştie care este această voie.

  Tot Isus ne mai spune că dacă vom căuta cu precădere neprihănirea, atunci hrana, îmbrăcămintea, adică nevoile imediate, ne vor fi date ca bonus. Pentru că Tatăl nostru ne cunoaşte nevoile.

  „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” acceptând voia Ta! Şi având motivaţii sănătoase. Ca să ne putem bucura de răspunsul Cerului.

 

Simion Felix Marţian

 

Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.

   „Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)

  Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.

  Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!

  O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

 Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.

  Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.

 

Simion Felix Marțian

Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.

  Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.

  Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.

  Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.

  Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.

  Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.

 Le-a primit pe toate, iar ca bonus…gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.

  Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?

  Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!

Simion Felix Marțian

Numele concetățeanului lor era de notorietate când S-a întors să-Și revadă locurile natale. De altfel, faima datorată minunilor Sale și înțelepciunii cu care vorbea, I-o lua mereu înaite. Și totuși Nazaretul nu s-a gătit să-L întâmpine. Nici nu L-au făcut  cetățean de onoare.

  Isus a intrat în sinagogă să le vorbească, și înțelepciunea Lui îi uimea. Nu puteau să nu remarce că vorbea altfel decât auziseră ei până atunci. Strălucirea Lui era evidentă. Și totuși… „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simion? Și nu sunt surorile lui aici printre noi?” (Marcu, 6:3)

  Un fel de: Mai lasă-ne și cu ăsta! Erau uimiți, dar nu puteau să treacă peste biografia lui…banală. Nu ascendenți faimoși, nu studii, nu relații la Ierusalim. Și asta îi orbea, chiar dacă minunile Lui nu puteau fi trecute cu vedere. Isus nici nu se aștepta la altceva, căci le-a spus: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa lui.”(Matei, 13:57)

  Cine a avut de pierdut din cauza lipsei de recunoaștere a valorii? Cu siguranță, nu Isus. Ei, locuitorii Nazaretului, a căror necredință, de care Isus „se mira”, împiedica desfășurarea lucrării. Așa că, în loc să-L vadă pe Isus desfășurându-Se în toată divinitatea Lui, au rămas doar cu câteva vindecări.

 Am rămâne și noi doar cu gustul compătimirii, privind la acei galileeni, dacă această meteahnă a lipsei de prețuire nu s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Cu pierderile aferente.

  Ne este greu să acordăm credit cuiva prea…cunoscut. Prea din apropiere. Cuiva a cărui biografie nu impresionează prin ceva senzațional. Sau măcar să aibă o aură de mister. Abia atunci am fi gata să recunoaștem valoarea, dar nicidecum cuiva care prea seamănă cu noi. Și totuși e altfel.

  Am avea mult de câștigat dacă am învăța să apreciem. În bisericile noastre, în cercurile noastre, în organizațiile noastre. Am câștiga atât prin împăcarea sufletească, pentru că putem să acordăm prețuire, cât și prin ceea ce suntem gata să asimilăm.

Apreciera este o investiție minimă, cu câștiguri mari. Ne lansăm?

Simion Felix Marțian

A devenit incomod pentru împărat datorită poziției sale față de adevăr, așa că se impunea o auto-exilare. Numai că Ilie Tișbitul nu era un analist politic clonțos, sau un ziarist pus pe ceartă, ci un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Așa că s-a bucurat de ocrotirea Sa în tot timpul conflictului cu Ahab.

 A urmat o perioadă de peregrinări până la victoria finală, și pașii l-au purtat, călăuzit fiind de Dumnezeu, și pe la Sarepta Sidonului. Acolo urma să fie găzduit, potrivit cuvântului Domnului, de o văduvă.

  Întâlnirea lui Ilie cu văduva a vut loc la poarta cetății, unde femeia căuta niscaiva vreascuri pentru foc. Seceta instalată în urma rugăciunii prorocului a adus, cum era firesc, foamete. Întreaga țară era afectată, iar această văduvă…cu atât mai mult. Dar la ea l-a trimis Dumnezeu pe Ilie.

  Rezervele de hrană ale văduvei erau „un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior”.( 1 Împărați 17:12). Pe acestea le-a invocat, ca neputință, în fața acestui oaspete nedorit. Ea urma să coacă o ultimă turtă, pe care să o mănânce împreună cu fiul ei și apoi să aștepte sfârșitul.

  Dar Ilie venea trimis de Cel ce poate. De Cel Atotputernic. De aceea i-a spus femeii să-i facă MAI ÎNTÂI lui o turtă, apoi pentru ea și fiul ei, pentru că „făina din oală nu va scădea, și untdelemnul din urcior nu se va împuțina”.(17:14)

  Văduva din Sarepta își raționaliza rezervele de hrană, dar fără speranță. De aceea era și o ultimă porție. Extrem de întunecată. Dar Ilie a sărit peste raționalizare. Pentru că venea în Numele Domnului.

 Dacă suntem cu adevărat „împreună- lucrători cu Dumnezeu”, cum le scria Pavel corintenilor, vom acționa la fel ca Ilie. Adică Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aplice matematica Lui. Și vom vedea aceleași rezultate.

 Dar, ca în cazul văduvei, trebuie avut în vedere acel „MAI ÎNTÂI”. Adică MAI ÎNTÂI  DUMNEZEU! De altfel, este scris: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui..” (Matei 6:33)

  Așadar, să acordăm prioritate celor spirituale și ne vom bucura de „turtele” lui Dumnezeu. Adică de binecuvântările Sale, care ne vor uimi. Pentru că depășesc sfera înțelegerii noastre… matematice.

Simion Felix Marțian

  Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.

  A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)

 Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.

  Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.

 Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.

 Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.

  Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.

  Poate este nevoie de o schimbare de direcție.

Simion Felix Marțian

 Pilat din Pont (Pontius Pilatus) a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeei, ocupând această funcție între anii 26-36 dH. Cel care i-a înlesnit ascensiunea a fost Lucius Aelius Seianus, comandantul Gărzii Pretoriene, care avea mare trecere la împăratul Tiberius. Seianus nutrea sentimente profund anti-evreiești și urmărea, prin Pilat, o politică provocatoare în regiune.

 Izvoarele istorice extra-biblice (Iosephus Flavius, Philon din Alexandria) ne oferă în prefect imaginea unui om crud, corupt și fără principii. Portretul poate fi întregit cu ceea ce ne oferă Evangheliile referitor la el. Oricum, nu se poate aminti ceva care să-i facă cinste. Chiar și un apeduct pe care l-a construit a însemnat deturnare de fonduri, răscoală și… victime.

 Dacă se mai vorbește și azi despre el, este pentru că și-a legat numele de al Mântuitorului, prin procesul Acestuia și condamnarea Sa. De altfel, istoricul roman Tacit (56-117 dH) ne-a lăsat scris în Anale : „Hristos a fost executat de procuratorul Pontius Pilatus în timpul domniei lui Tiberiu.”

 Procesul a fost mai degrabă o înscenare, iar interogatoriul extrem de sumar. Isus nu s-a dovedit a fi prea… cooperant. A răspuns afirmativ cănd a fost întrebat dacă este Împăratul iudeilor, dar privitor la Împărăție a spus: „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan, 18:36) Și a continuat: „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (v 37)

 Aici, Pilat ar fi putut tresări. Adevărul era un subiect interesant, iar el, educat fiind, era la curent cu  stoicismul, epicureismul, gnosticismul, curentele filosofice ale vremii. Nu a fost curios ce i-ar fi putut spune Isus despre adevăr? Se pare că nu. În fața lui stătea Cel care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan, 14:6) Adevărul era pentru Pilat tangibil, ocazie extraordinară, iar el s-a mulțumit să murmure o întrebare retorică: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18:38) Nu, nu aștepta răspuns.

  Știm ce a urmat: condamnarea, moartea și ÎNVIEREA! Învierea mântuitoare. Dar pantru Pilat lucrurile au luat-o la vale. La scurtă vreme 36 dH) a căzut în dizgrație și a fost destituit, iar în anul 39 dH s-a sinucis, „ajutat” de împăratul Caligula.

 Dincolo de verdictul  său la proces, Pilat a pierdut o șansă unică de a cunoaște Adevărul. Pentru noi este un subiect de meditație. De câte ori am stat în fața Adevărului, continuând să orbecăim? Doamne, luminează-ne!

Simion Felix Marțian

„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)

  Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea:  „Cine a păcătuit…?” Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.

  Venirea la lumină a fost  o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej  potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.

  „Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.

  În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.

Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.

Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”

  Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.

Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.

  Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.

  De aceea a venit Lumina în lume.

Simion Felix Marțian

Dacă este menţionat de cronicari în rândul „împăraţilor buni” ai lui Iuda, acest lucru se datorează în primul rând ascultării lui de Dumnezeu. Dar, evident, şi realizărilor sale notabile în plan religios, economic şi militar. Acesta era Ezechia, fiul lui Ahaz.

  Dar şi celor buni le vine sfârşitul, iar pe Ezechia l-a anunţat Dumnezeu în privinţa acestuia, prin prorocul Isaia: „Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.”(Isaia, 38:1) Cum să primeşti o astfel de veste, când încă mai ai planuri de dus la îndeplinire?

  Ezechia „a vărsat multe lacrimi”, rugându-se fierbinte, iar Dumnezeu şi-a arătat îndurarea revenind asupra hotărârii iniţiale: „Am auzit rugăciunea Ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.” (Isaia, 38:5). Şi ca să nu aibă nicio îndoială, Dumnezeu îi mai oferă încă un miracol: umbra de pe cadranul solar s-a dat înapoi cu zece trepte. Cel ce a făcut soarele este cu tine, Ezechia!

  Cu un astfel de bonus în mână şi inima plină de bucurie, Ezechia s-a închinat Domnului cu o cântare în care spunea, printre altele: „Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.”(Isaia, 38:15) Şi cum să nu iei o astfel de hotărâre?

  Ce s-a ales, însă, de angajamentul împăratului? Iată: „Dar Ezechia n-a răsplătit binefacera pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim.” (2 Cronici 32:25)

  Ne bucurăm zi de zi de binecuvântările lui Dumnezeu, peste care mai adaugă uneori nesperate bonusuri. Uluiţi de ceea ce primim în acest fel, suntem gata să ne luăm angajamente în ceea ce priveşte viaţa noastră, slujirea, implicarea. Să folosim bonusurile în slujba Celui care ni le-a oferit. Dar o facem?

  Ezechia nu rămâne un caz singular în istorie. Experienţele noastre i se alătură. Şi nu e bine. Să ne revizuim atitudinea, iar recunoştinţa faţă de Cel care dăruieşte să fie vizibilă în trăirea noastră.

 Doamne, fii lăudat!

Simion Felix Marţian