Îmi povestea un prieten cum, aflându-se într-o vizită pe meleagurile natale dintr-o foarte pitorească zonă a țării, și-a luat în bagaje, la întoarcere, și niște brânză. De-aia, așa, de la mama ei!
Era încântat că le va face o surpriză copiilor. Surpriza a fost însă a lui. N-au vrut copiii să mănânce. De ce? Pentru că…miroase. Aveau dreptate copiii. Mirosea. A brânză.
Cum să le mai spui copiilor că asta e adevărata brânză, după ce s-au obișnuit cu cea de la supermarket, fără miros și de multe ori fără gust. E brânză doar după etichetă, deși ai putea scrie, la fel de ușor, „creier criogenat de brânzozaur”.
Nu știm ce mai e natural în această brânză, de când oamenii, descoperind jocul de-a genetica și chimia aromatică, sunt în stare să facă prune cu miros de ananas și castraveți cu gust de portocale. Sau de cărămizi de Jimbolia.
Încerc să-mi îndepărtez gustul amar, nemodificat genetic, cu o porție de umor, dar nu merge.
Nu merge pentru că, invadați de falsurile pe care le acceptăm cu ușurință, pierdem din vedere autenticul. Și nu-l mai recunoaștem.
Nu merge pentru că aceeași strategie se aplică și în domeniul spiritual. Și e dureros. Tragic.
Nu merge pentru că, obișnuiți cu mesajele „de supermarket”, inodore sau cu arome sintetice, nu mai suportăm „mirosul” mesajului autentic. Deși ar trebui să-l căutăm, să-l prețuim.
Nu știu cât de important este să ne întoarcem la alimentele naturale, cu gusturi și mirosuri autentice, nemodificate, dar știu că e vital ca în domeniul spiritul s-o facem. Chiar dacă, pentru început, „mirosul” ne va deranja.
Cei care au cunoscut autenticul au o obligație față de generația de supermarket.
Și unora și altora, succes! Dumnezeu să ne lumineze.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 noiembrie 2015

Am copilărit la Paris. Și ca adolescent l-am cutreierat. Și nici mai târziu n-am pierdut niciun prilej de-al străbate cu pași tăcuți, târându-mi captivat umbra pe caldarâm, să mai prind cu urechea ecourile pașilor celor care m-au precedat.
Am colindat Parisul fascinat de tot ceea ce-mi oferea ca decor. Dar și de dramele din scenă.
Am bântuit prin Paris grație „pașaportului” care-mi deschidea ușile bibliotecilor. Și a literaturii franceze. Așa i-am cunoscut pe francezi. Și istoria lor. Și arta lor.
N-aș putea spune că am făcut din istorie o pasiune, cunoștințele acumulate venind mai degrabă pe canalul care-mi adăpa setea de cunoaștere. Pe „vreau să știu”.
Cunosc istoria poporului meu, studiind-o în școală. Cunosc istoria poporului evreu, ca popor al Vechiului Testament, carte care trebuie să ne fie familiară.
Și cunosc istoria poporului francez din…literatură. Grandioasa literatură franceză.
Așa m-am îndrăgostit de Franța și de francezi. De cultura lor. De aceea îi simt apropiați. De altfel „La Marseillaise” este singurul imn străin pe care-l cunosc. Ba-l mai și fredonez.
Și chiar dacă ne dor toate tragediile, le resimțim în funcție de apropiere. Rezonăm la tragism, dar intensitatea e dată de locul pe care-l ocupă în noi personajele tragediei, scena.
Murim câte puțin cu fiecare tragedie, ne răvășește disperant fiecare atentat terorist, dar… Acum a fost Parisul. Orașul Luminilor și…al „copilăriei” mele. Și al copilăriei lui Gavroche.
Îmi bate în piept, dureros, dangătul clopotelor de la Notre Dame. Și plânge Sena…
O rouă caldă îmi umezește pleoapele. Oare ce-o fi?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 noiembrie 2015