„Considerând toate dovezile împreună, nu este prea mult să afirmăm că nu există niciun alt eveniment în istorie care să fie susţinut mai bine sau prin dovezi mai variate decât învierea lui Cristos din morţi.” (Brooke Foss Westcott, erudit englez)

 Sărbătorită din convingere sau nu, Învierea nu poate trece neobservată în lumea creştină, ba dimpotrivă. Şi cât mai stăruie încă ecourile manifestărilor ocazionate de eveniment, am putea medita la modul în care ne raportăm la sărbătoare şi Sărbătorit.

 Fără să privim la arealul altor religii, ci rămânând în ograda noastră, vom remarca cu uşurinţă trei categorii de oameni, în funcţie de crezul lor în ceea ce priveşte Învierea. Surprinzător, pentru că suntem tentaţi să împărţim oamenii în două: credincioşi şi necredincioşi. Numai că între aceste două categorii există o a treia: „credincioşii”. Diferenţa faţă de primii e dată de ghilimele („”), şi este vizibilă. Ei bine, aceştia sunt majoritari.

  Credincioşii sun cei care, cercetând Scripturile, au primit lumină asupra Adevărului şi se închină în consecinţă. Mergeţi înainte, Cristos a înviat!

  Dintre necredincioşi se remarcă ateii, printre care unii sunt sinceri şi de bun simţ, care au căutat adevărul, şi atitudinea lor este dată de concluzia momentului. Continuaţi cercetările, oameni buni, fără idei preconcepute, şi Dumnezeu vă va lumina. Dovezile istorice sunt multe şi elocvente. Cristos a înviat!

 În această categorie intră şi cei care se declară atei, pentru că e comod. Sau trendy. Dar n-au fost niciodată interesaţi de adevăr. Cristos a înviat, oameni buni!

  Categoria cea mai numeroasă rămâne cea a „credincioşilor”. Ei îşi apără cu îndârjire „credinţa”, dar Biblia le este străină, iar Cristosul, Înviatul, este un personaj mai degrabă mitologic. Ritualuri care nu au nicio legătură cu Cristos sau învăţătura Lui, se împletesc cu vagi învăţături biblice într-un amalgam pe cât de ciudat pe atât de toxic.

  Importanţa sărbătorii nu este negată de cei din această categorie, dar învăţătura care ar trebui să susţină evenimentul se reduce la „ce am voie să fac” şi „ce nu am voie să fac” în ziua de Paşte. Bunăoară, nu am voie să-mi tai unghiile, dar este recomandat, fiind sărbătoare, să-i trag un chef de pomină. Tragică înşelătorie.

  Oameni buni, Cristos a murit pentru păcatele noastre şi, înviind, S-a dus să ne pregătească un loc în cer. Şi ca să fim cu El nu trebuie decât să facem voia Lui. Iar voia Lui ne este cunoscută de pe paginile Scripturii. Haideţi să căutăm lumina! Cu ochii deschişi.

 Cristos a înviat!

 

Simion Felix Marţian

 „Toate drumurile duc la Roma”, spuneau vechii romani. Dar nu se aplica și la evrei, pentru că în perioada sărbătorilor toate drumurile lor duceau la Ierusalim. La Templu. Veneau din cele patru vânturi, de pe unde-i purtaseră pașii, pentru a sărbători împreună. Și a aduce jertfe. Așa le poruncise Dumnezeu.

  Sărbătoriseră primul Paște înainte de trecerea prin Marea Roșie, și au continuat să-l sărbătorească de-a lungul timpului. În semn de aducere aminte. Și de ascultare.

Și era o nouă primăvară. Și un alt Paște. Altfel. Și primăvara și Paștele. Unice.

  Pelerinii veneau puhoi spre Ierusalim, ca la fiecare sărbătoare. Dar Paștele acesta urma să rămână în istorie. În cea veșnică. Căci printre cei veniți să se închine era și Isus, Învățătorul din Galilea. Dumnezeu și om. Și urma să plece din Ierusalim doar Dumnezeu.

  A fost primit cu urale la poarta cetății. O cetate pe care o iubea. Și pentru care a plâns. Strălucea în soarele primăverii Ierusalimul, purtând ca pe-o coroană Templul de pe Muntele Moria. Ținta lui Isus.

  Atmosfera din Templu L-a dezamăgit, însă, iar reacția Sa ne prezintă, parcă, un alt Isus. E drept că vacarmul de acolo nu putea să-L mulțumească. Când murmurul rugăciunilor era acoperit de mugetele boilor aduși la vânzare. Sau behăitul oilor. Căci uguitul porumbeilor, jertfa celor săraci, era mai puțin supărător. Și mai era și zornăitul monedelor de pe tarabele schimbătorilor de bani.

  Toate astea în Casa lui Dumnezeu, locul de închinare. Cum s-a ajuns aici? Cei care vindeau păsări și animale pentru jertfe veneau în întâmpinarea nevoii pelerinilor, care nu puteau să le aducă cu ei de la Roma. Nici de la Atena, Damasc, sau alte cetăți îndepărtate. Ar fi explicabil.

  Același lucru se întâmpla și cu schimbătorii de bani. Taxa la Templu se plătea în moneda Tirului, or plătitorii veneau din toate părțile, având monede grecești sau romane. Banii trebuiau schimbați. Și atunci de unde reacția lui Isus, care ni-L face de nerecunoscut?

  El care S-a dovedit atât de îndurător, gata să ierte, devine deodată intolerant față de acești comercianți din curtea Templului. Și acționează în consecință, scoțându-i afară din Templu. Iar schimbătorilor de bani le răstoarnă mesele.

  De ce? Pentru că lui Isus nu-i plac lucrurile amestecate. Spiritualitatea este spiritualitate. Activitatea acestor oameni avea legătură cu închinarea, fără, însă, a face parte din ea. Și locul lor nu era acolo, ci la piață.

  Oare câte din activitățile  noastre, de altfel necesare mersului lucrării, le substituim adevăratei închinări? Oare de câte ori nu murdărim curtea Templului cu activități prin care urmărim un câștig? Dacă nu în bani, în faimă.

  Isus vrea închinare sinceră. Și curățenie în curtea Templului. Putem să învățăm din experiența iudeilor, sau să așteptăm… biciul de ștreanguri. Ce alegem?

 

Simion Felix Marțian