„Felicitări, omule!”-i-am fi spus noi, poate, moşierului care-şi evalua cu încântare recolta. Chiar dacă ascundeam o umbră de invidie. Căci acest agricultor, eroul pildei lui Isus, pe care ne-o prezintă evanghelistul Luca (12: 16-21), s-a bucurat de un an bogat, de o recoltă deosebită.

  Şi ce-am mai fi făcut noi? L-am fi invitat la un post de televiziune, pentru că- nu-i aşa?- poate fi exemplu şi pentru alţi fermieri. Şi aici l-am fi auzit vorbind despre planurile sale de extindere: „Îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari.” (Luca 12:18). Iar planurile sale pe termen lung includeau şi o viaţă de plăceri, înlesnită de bogăţiile acumulate.

  Ce este condamnabil în atitudinea lui? Faptul că a avut o recoltă bogată dovedeşte pasiune şi hărnicie şi e de lăudat. Poate fi lăudat şi pentru planurile sale de extindere, care dovedesc pricepere în afaceri şi perseverenţă. Şi nu-l putem condamna nici pentru planurile sale „de vacanţă”. Sunt, totuşi, planurile unui om care are nevoie de odihnă.

  Dar sentinţa lui Dumnezeu sună implacabil: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”

Unde greşise? În faptul că L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţie.

  Ar fi putut să fie prezent în ecuaţia lui, aducându-I „cele dintâi roade”, potrivit Legii, şi s-ar fi bucurat şi de binecuvântarea recoltelor viitoare. Putea să fie prezent în ecuaţie prin ceea ce ar fi dat celor mai puţin favorizaţi decât el. Prezenţa lui Dumnezeu în ecuaţie se impunea şi prin rugăciunile de mulţumire pentru recoltă, dar  şi de încredinţare în mâna Lui pentru viitor.

  Ar fi putut să fie, ar fi putut să fie… Dar, n-a fost! Şi verdictul este tragic.

Nu ne putem permite să ignorăm latura spirituală a vieţii. Ba, mai mult, trebuie să-i acordăm întâietatea cuvenită.

  Iar în planurile noastre de viitor, chiar şi pe termen scurt, trebuie inclus Dumnezeu.

Simion Feli x Marţian

Toate călătoriile precedente au fost în același areal, în limitele aceleiași hărți. Călătorise, potrivit relatărilor evangheliștilor, în ținuturile unde locuiau copiii lui Israel. Și în mijlocul lor propovăduia și făcea minuni. Dar de data asta lucrurile stau altfel, iar traseul Mântuitorului este unul neobișnuit.

 Plecând de la Marea Galileii, Isus „S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului.” (Matei, 15:21) Așa că… am putea întreba cu uimire: Ce căuta în Fenicia, pe țărmul Mediteranei? Iar răspunsul l-am găsi în acțiunile sale de acolo. Pentru că l-a abordat o femeie disperată. O femeie canaanită a cărei durere sfâșietoare era generată de starea fiicei ei.

 Aceasta era bolnavă, „muncită rău de un drac”.(vers 22) Nu e greu să ne imaginăm ce era în inima mamei, vâzându-și fetița suferind. Iar la suferința ei se adăuga respingerea, excluderea din cercurile în care ar fi vrut să o vadă înflorind. Cum dorește orice părinte. Toate acestea îi erau refuzate.

 Ce n-o fi încercat femeia? Cum n-o fi invocat zeitățile canaanite? Dar suferința fetei persista, iar a mamei se adâncea. De ce nu ar fi încercat și la Isus? Auzise de El și își făcuse temele. A învățat și cum să I se adreseze: „Doamne, Fiul lui David!” (vers 22)

 Au urmat cele trei bariere. Mai întâi tăcerea Mântuitorului, apoi respingerea. Și la urmă, jignirea. Toate acestea nu erau decât teste ale credinței, pentru că Isus a lucrat întotdeauna cu dragoste. Și în acest caz era pregătit să procedeze la fel.

Femeia a trecut examenul cu tenacitate, determinându-L pe Isus să exclame: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.”(vers 28)

 Versetul următor (29) ne surprinde din nou: „Isus a plecat din locurile acelea și a venit lângă Marea Galileii.”  Așadar, o călătorie lungă și obositoare de la Marea Galileii la Marea Mediterană și înapoi. Fără să fi întârziat prea mult pe acolo, pentru că Evangheliile nu relatează alte fapte în afara celui menționat. Și uimirea noastră continuă: A făcut atâta drum pentru o femeie… dintre neamuri?

 Și înțelegem că Dumnezeu are Schengenul Lui, spațiul iubirii nelimitate. Spațiul fără bariere politice, lingvistice sau confesionale. Este gata să ofere mângâiere celor care trec testul credinței. Pentru că în soluționarea petițiilor noastre către Dumezeu, credința este obligatorie. Isus ne-a oferit, printr-o călătorie neobișnuită, exemplul de credință al unei femei… necredincioase.

 Ajută, Doamne, necredinței noastre!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 24 octombrie, 2023

  Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, “fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)

  Apărător al Legii, deci, considera că noua “sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.

  În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca “apostol al neamurilor” este impresionantă.

  În mod firsc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.

  Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi… A ALTORA!

  Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.

 Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.

  Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)

Simion Felix Marţian