Boii sau mantaua consacrării?

  Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.

Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.

  De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.

  Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut  Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.

   Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.

  Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.

  Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.

  Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.

  Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.

 

Simion Felix Marțian

Sonet fulgerat

De nicăieri, lumina a irupt
Într-o fărâmă doar de veșnicie,
O clipă, însă în lumina vie,
Lințoliul greu al negurii s-a rupt.

Am strâns lumina-n ochi, cu lăcomie,
Dorind ca din imagini să mă-nfrupt,
Dar fluxul luminos s-a întrerupt
Și-a revenit a beznei tiranie.

Am înțeles, un fulger nu-i de-ajuns
S-alunge noaptea tainică, adâncă,
Țesută cu-ntrebări fără răspuns.

Dar dă-ne, Doamne, hotărâri de stâncă
Să fim lumini în negrul nepătruns,
Să fim făclii cum... nu suntem. Nu încă.

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 august 2022

Viața ca bonus

„Casa de modă a lui Dumnezeu lansează, pentru sezonul primăvară- vară, seria <<alb de crin>>.” Cum ar suna? Sau: „Cantina lui Dumnezeu, deschisă tuturor viețuitoarelor, oferă într-un meniu bogat mâncăruri absolut delicioase. Prețul este achitat de generozitatea divină.”

 Dacă am vedea astfel de anunțuri, am presupune că este începutul unei povești, rod al unei imaginații bogate. Sau…bolnave. Dar, nu. Este învățătura lui Isus despre îngrijorări. Sau, mai degrabă, despre absența lor. Căci, spune El: „care dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate adăuga măcar un cot la lungimea vieții lui?” (Luca, 12:25)

  Și ni se sugerează, în încercarea noastră de a alunga îngrijorările, să privim la păsările cerului, care trăiesc fără a-și cultiva cele necesare traiului. Iar florile câmpului sunt îmbrăcate în straie strălucitoare, fără a munci ca să le obțină. Și toate astea prin grija Stăpânului. A lui Dumnezeu. Iar noi avem un preț mai mare în ochii lui Dumnezeu decât ele.

  Este, oare, un îndemn la huzur și nepăsare? Nicidecum, ci la o viață de muncă, din care să lipsească, însă, îngrijorările. Pentru că, oricum, rezultatele nu depind de noi. Iar Dumnezeu cunoaște nevoile noastre, venind în întâmpinarea lor cu aceste binecuvântări, ca…bonus!

  Totuși, pentru ce această recompensă? Pentru o viață de căutare. Căci spunea Isus: „Căutați MAI ÎNTÂI Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”(Matei, 6:33).

  Într-o vreme a stresului cronic și a frecventelor depresii, această învățătură ar trebui să stea pe masa de lucru a psihologilor. A celor asaltați de oamenii doborâți de îngrijorări.

  Atâta vreme cât vom acorda prioritate căutării sugerate, ne vom bucura și de acest bonus de la Dumnezeu. Doar bonus, pentru că adevărata răsplată este viața veșnică.

  Așadar, rețeta este simplă. Citești Cuvântul, te încredințezi prin rugăciune în brațul lui Dumnezeu, inspiri adânc, și înseninat rostești plin de încredere: De ce m-aș îngrijora?

 

Simion Felix Marțian

 

 Locul meu

Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”(Ioan 14:2-3)

Tu m-ai iubit încă de la-nceput,
De când zideai, rostind imperative,
O lume din nimic, din nevăzut,
Iar pentru mine, cel creat din lut,
Edenul numai din superlative.

Da, pentru mine modelai splendori
Într-o nemăsurată bogăţie
De zumzete, arome şi culori,
Dar cea mai preţioasă-ntre comori
Era neprihănita-Ţi părtăşie.

Mi-ai dat Edenul, locul minunat
Ţesut din dragoste doar pentru mine;
Ah, cum am putut fi aşa ingrat
Păşind, prin răzvrătire, în păcat
Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!

În bezna-n care-apoi m-am adâncit
M-am contopit prin trudă cu ţărâna
Din care eu eram alcătuit,
Udând-o cu sudoarea, istovit,
Şi lacrimile ce umpleau fântâna.

Tu m-ai iubit, însă, neîncetat
Şi mi-ai propus o nouă întâlnire
Aici, pe-un deal spre care-am alergat
Cu toată vina mea împovărat,
Să fiu iertat privind... la răstignire.

Te-ai dus apoi, al Golgotei erou,
Şi poate m-ar fi doborât furtuna
Dacă n-ai fi promis, ca un cadou,
Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou,
Să fiu cu Tine pentru totdeauna.

Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput?
O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine
Către splendori cum omul n-a văzut
Şi mintea lui încă n-a conceput.
Mi-e dor, Doamne, mi-e dor! Mi-e dor de Tine!

Simion Felix Marțian

Sonetul dimineţii

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Armura personalizată

Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.

 Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.

  Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.

 De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)

  Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.

 David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.

  N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.

 O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.

  Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.

 

Simion Felix Marțian

Orizont marin

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea
Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,
Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea
Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,
Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,
Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:
Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime
Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,
Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:
Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

Se-aprinde orizontul când soarele apare
Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,
E-acolo şi limanul, doar la un pas... mai mare,
Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 24 iulie 2018