Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.

Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.

  De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.

  Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut  Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.

   Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.

  Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.

  Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.

  Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.

  Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.

 

Simion Felix Marțian

„Casa de modă a lui Dumnezeu lansează, pentru sezonul primăvară- vară, seria <<alb de crin>>.” Cum ar suna? Sau: „Cantina lui Dumnezeu, deschisă tuturor viețuitoarelor, oferă într-un meniu bogat mâncăruri absolut delicioase. Prețul este achitat de generozitatea divină.”

 Dacă am vedea astfel de anunțuri, am presupune că este începutul unei povești, rod al unei imaginații bogate. Sau…bolnave. Dar, nu. Este învățătura lui Isus despre îngrijorări. Sau, mai degrabă, despre absența lor. Căci, spune El: „care dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate adăuga măcar un cot la lungimea vieții lui?” (Luca, 12:25)

  Și ni se sugerează, în încercarea noastră de a alunga îngrijorările, să privim la păsările cerului, care trăiesc fără a-și cultiva cele necesare traiului. Iar florile câmpului sunt îmbrăcate în straie strălucitoare, fără a munci ca să le obțină. Și toate astea prin grija Stăpânului. A lui Dumnezeu. Iar noi avem un preț mai mare în ochii lui Dumnezeu decât ele.

  Este, oare, un îndemn la huzur și nepăsare? Nicidecum, ci la o viață de muncă, din care să lipsească, însă, îngrijorările. Pentru că, oricum, rezultatele nu depind de noi. Iar Dumnezeu cunoaște nevoile noastre, venind în întâmpinarea lor cu aceste binecuvântări, ca…bonus!

  Totuși, pentru ce această recompensă? Pentru o viață de căutare. Căci spunea Isus: „Căutați MAI ÎNTÂI Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”(Matei, 6:33).

  Într-o vreme a stresului cronic și a frecventelor depresii, această învățătură ar trebui să stea pe masa de lucru a psihologilor. A celor asaltați de oamenii doborâți de îngrijorări.

  Atâta vreme cât vom acorda prioritate căutării sugerate, ne vom bucura și de acest bonus de la Dumnezeu. Doar bonus, pentru că adevărata răsplată este viața veșnică.

  Așadar, rețeta este simplă. Citești Cuvântul, te încredințezi prin rugăciune în brațul lui Dumnezeu, inspiri adânc, și înseninat rostești plin de încredere: De ce m-aș îngrijora?

 

Simion Felix Marțian

 

Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.

 Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.

  Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.

 De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)

  Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.

 David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.

  N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.

 O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.

  Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.

 

Simion Felix Marțian