S-a apărat singur, dar foarte convingător. Atât de convingător, încât ar fi putut fi liber. Iar cei în fața cărora se apăra de acuzațiile iudeilor, conaționalii lui, nu erau oricine. Printre ei era procuratorul Festus, împăratul Irod Agripa II și sora acestuia, Berenice, personaj extrem de influent pe lângă împărat.

  L-au ascultat, au deliberat și-au concluzionat: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar.” (Faptele ap. 26:32) Dar Pavel s-a folosit de dreptul său de cetățean roman, cerând să fie audiat la Roma.

  Regreta, oare, această hotărâre, văzând că Agripa era convins de nevinovăția lui? Puțin probabil. Sau, mai degrabă, nu! Știa că misiunea lui era să umble, vestind Evanghelia, și acum i se ivea ocazia să călătorească la Roma fără bilet. Și cu escortă asigurată.

  Așa a început călătoria lui spre Roma, o călătorie plină de peripeții. Dacă Luca, însoțitorul său, nu și-ar fi înțeles bine rolul de evanghelist, ar fi scris un roman de aventuri după această călătorie. Și ar fi fost best-seller. Privind lucrurile în felul acesta, mă-ntreb: unde ar fi pus el punctul culminant? Eu cred că tensiunea maximă este… Dar să vedem, pe scurt, cum se derulează evenimentele.

  Două sute șaptezeci și șase de pasageri s-au îmbarcat pentru Italia. Sau au fost îmbarcați, pentru că unii, la fel ca Pavel, erau întemnițați. Au navigat printre insulele grecești și au avut chiar o tentativă de oprire pentru iernat, dar și-au continuat călătoria. Apoi a venit furtuna. Dezlănțuită. Zile întregi n-au văzut soarele. Nici stelele. Doar valuri uriașe. Și lupta lor cu furtuna. Și la urmă, naufragiul.

  Dar au ajuns cu viață pe insulă. Au fost bine primiți de băștinași, care i-au invitat încă de la sosire să se încălzească lângă focul de tabără. Aici mi-aș opri eu lupa, augmentând detaliile. Pentru că tensiunea crește, oricum. Pavel adună un braț de mărăcini pentru foc, și cei din jur văd cu groază cum dintre uscături iese, atrasă de căldură, o viperă, care se lipește de mâna lui. Aici ar fi putut să fie deznodământul. Dar n-a fost.

  Raționamentul privitorilor îngroziți era acesta: „omul acesta trebuie să fie un ucigaș, din moment ce, chiar scăpat cu viață din naufragiu, „zeița dreptății” îl urmărește, să-l omoare. Atât i-a fost. „Oare?”- am spune noi. Dar și Pavel, care știa unde l-a trimis Dumnezeu. Și, sigur pe sine, cu siguranța pe care i-o da Cel în care și-a pus încrederea, a scuturat vipera în foc.

  Privitorii așteptau să vadă rezultatul mușcăturii și, pentru că nu se întâmpla nimic, au schimbat „încadrarea” apostolului: e un zeu! Hotărâți-vă, oameni buni! E un ucigaș sau un zeu? Nu e nici una nici alta. E omul lui Dumnezeu. Un om căruia Dumnezeu i-a vorbit și l-a asigurat că va scăpa cu viață. Un om cu care Dumnezeu avea de lucrat. Și, cu un astfel de statut, circumstanțele potrivnice nu-l pot afecta.

  Ai un drum trasat de Dumnezeu? Ai o țintă pe care El ți-a propus-o? Atunci, călătorie plăcută!

   Furtuni? Fii liniștit! Naufragii? Ești în siguranță! Vipere? Puterea lui Dumnezeu se va vedea în tine, iar cei care te cred un ticălos vor vedea că ești copilul Său. Luminos.

 

Simion Felix Marțian

 

  Vâsliseră toată noaptea și malul celălalt al Tiberiadei era încă departe. Erau obișnuiți cu marea, navigatori încercați, dar de data asta vântul le stătea împotrivă. Și Isus nu era cu ei. Rămăsese pe mal să dea drumul noroadelor pe care tocmai le săturase. Apoi S-a dus să Se roage.

  Pe când vâsleau din greu luptând cu vântul și valurile, în întunericul pe cale să se destrame la apropierea zorilor, apăru o siluetă. Părea să fie o nălucă, și au țipat înspăimântați.

  „Eu sunt, nu vă temeți!”, s-a auzit vocea binecunoscută și liniștitoare a lui Isus. „Tu, Doamne?”, L-a întrebat Petru. „Poruncește, atunci, să vin la Tine, pe ape.” Dorința lui părea total nerealistă. Nu știm la ce s-a gândit Petru când și-a exprimat această dorință, dar știm la ce nu s-a gândit: la Arhimede din Siracuza și hidrostatica acestuia!

  Fizica are legile ei, Petre! Și fluidele li se supun. Dar Petru știa că Cel ce e în fața lui este deasupra acestor legi. Că ceea ce El a creat, Îl ascultă. Și, pentru el, acel „Vino!” rostit de Isus nu era un cuvânt. Era un pod. Era un drum pe care, coborând din barcă, a călcat cu fermitate.

  Și-a pierdut Petru greutatea, devenind flotabil? S-au solidificat apele Tiberiadei? Nicidecum, ci legile fizicii și-au pierdut valabilitatea, atâta vreme cât Petru a înaintat privind țintă la Isus. Dar când s-a gândit la intensitatea vântului și a văzut valurile,  Petru a simțit asupra lui acțiunea acestor legi, scufundându-se.

  O experiență inedită și tulburătoare pentru Petru, o încurajare pentru noi toți. Vâsliseră cu greu toată noaptea, și Isus i-a ajuns, deși a plecat mult mai târziu de la țărm. Și fără să vâslească. Iar Petru a crezut că se poate. Măcar pentru o clipă, dar a crezut.

  De ce să-ți plângi de milă ostenind la vâsle în mijlocul furtunii, când poți să pășești pe valurile încercării. Valurile se supun legilor fizicii, dar credința le anulează. Cu o condiție: să privești țintă la Cel ce te cheamă!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 22 februarie 2017

  Libertatea a fost visul omului dintotdeauna, un deziderat ce pare să fie cuprins în genomul uman. De aceea, lupta sa pentru libertate a luat diferite forme, în funcție de genul opresiunii cu care se confrunta. Privind astfel lucrurile, am putea spune că „libertatea” este o noțiune ușor de definit. Încercând, însă, vom vedea că este cât se poate de… relativă. Definiția din dicționar nu este în măsură să ne lămurească. Iată: „LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință.”

  Nu, nu asta este libertatea, pentru că dorința omului este de a încălca… libertatea aproapelui. În nicio societate omul nu poate „acționa după propria voință sau dorință”. Orice sistem se bazează pe un set de legi, de reguli, în interiorul căruia ne mișcăm. Colivia poate fi mai mică sau mai mare, dar tot colivie este. Gratiile ei sunt tocmai aceste legi  stabilite de om, la care se adaugă legile… fizicii, cărora omul li se supune.

  Adevărata libertate este cea generată de cunoașterea adevărului. Pentru că Isus a spus: „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face liberi.”(Ioan, 8:32) Constatăm, însă, că și noțiunea de „adevăr” este relativă, atât din definiția dată de dicționar, cât și din cele date de filosofi de-a lungul timpului. Și tot Biblia ne scoate din impas, pentru că Isus a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”(Ioan, 14:6)

 Cunoașterea de Dumnezeu, închinarea „în duh și în adevăr”, oferă adevărata libertate. Cei ce n-au gustat această libertate văd gratiile care-i despart de cei care o cunosc, și-și imaginează că aceștia sunt în colivie. Nicidecum, căci sunt gratiile propriei lor colivii. Cunoașterea adevărului în Cristos oferă libertatea absolută, de la eliberarea de vicii pănă la cea de frica morții.

  Vorbind despre vicii, vedem cum oamenii se înșală, considerându-le expresie a libertății. Tânărul ieșit de sub tutela părinților spune: De acum pot să fumez, pentru că sunt liber și nu mi se poate interzice. Și asta, fără să-și dea seama că-și pune singur lanțuri, că devine robul unui viciu. Cât despre cealaltă formă de libertate amintită, ea derivă din cunoașterea adevărului despre dimensiunea divină a sufletului. A eternizării lui. În această privință, Isus ne spune: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul.”(Matei, 10:28)

 Cunoașterea adevărului înseamnă eliberare de resentimente, de patimi, de bezne. Dar forma împlinită a acestei libertăți este conștiența că, deși supus vremelnic unor reguli, aici în coordonatele stabilite, locul tău este universul întreg, iar timpul tău este veșnicia. Pentru că ești, prin adevăr, copilul lui Dumnezeu.

  Să ne bucurăm de acest statut, de această libertate, dar să nu uităm de cei care-s încă închiși. Chiar dacă nu știu  asta. Să le aprindem făclia cunoașterii din Cuvânt, pentru eliberarea lor. Ca să se bucure de libertate și să ne vedem cu ei în Cer.

 

Simion Felix Marțian