Intrăm cu noul ev în carantină
Punând bizareriilor hotar,
Căci au uitat cocorii să mai vină
Și-avem un anotimp interimar.

Plouă de jos în sus și ziua-i noapte
Căci zorii-ntârzie la machiaj,
Și-n strepezire de idei necoapte
Umanitatea intră-n derapaj.

Nu-i un coșmar din somnul rațiunii
Ci e halucinantul adevăr,
Căci dăm pe „astăzi” ca tribut minciunii
Și-l abordăm pe „mâine” în răspăr.

Cu indolență ne purtăm eclipsa,
Imuni la dragoste, de spirit goi,
Și chiar dacă se joacă-Apocalipsa
Noi vom boci abia din actul doi.

E veacul meu, e timpul vieții mele
Când curg fără anestezii prin ani,
Trăind azi profețite „vremuri grele”,
Să ne trezim, iubiți contemporani!

Mă dor nefericite legi nedrepte,
Mă dor Sodome renăscând subit,
Mă dor acele neumblate trepte
Urcând spre Adevărul zămislit.

Eu sufăr, Doamne, însă în durere
Nu am venit să-Ți cer anestezii,
Ci să mă-mbraci, Părinte, cu putere
Și foc să-mi dai, să pun în poezii.

Și-n evul nou, intrat în carantină,
Contaminat de întuneric gros,
Să duc din Torța cerului lumină,
Călăuzindu-mi frații spre Cristos.

Simion Felix Marțian

 

S-a jucat pe scena lumii Învierea
Cu decor de soare, amplu, fastuos,
Și curgea lumina cerului ca mierea
Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!

Dar cortina cade, ca orice cortină,
Cum oricare dramă are-un act final,
Pleacă spectatorii ce-au luat lumină,
Dar evită-n grabă arcul triumfal.

Pot intra în viața veșnică prin cruce,
Căci Eroul piesei este viu în veci
Și așteaptă lumea toată la răscruce,
Să nu ia-n picioare negrele poteci.

Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă,
A uitat de drama care s-a jucat
Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă,
Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.

Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce
Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar:
Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce!
Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 aprilie 2017

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.

Simion Felix Marțian

E linişte acum peste cetate,
Sunt zorii unei alte dimineţi,
S-a stins ecoul celor întâmplate,
Numai nişte femei îndurerate
Îşi duc povara grelei lor tristeţi.

Sunt câteva femei galileene
Pătrunse de iubirea lui Isus,
Mergând încet, vii umbre pământene,
Cu focul lacrimilor prins în gene,
Spre locul unde Domnul a fost pus.

Duceau miresme şi duceau iubire
Şi grija că-ntre ele şi Cel dus
Stătea o lespede ca despărţire,
Un rece bolovan fără simţire,
Zid mort între viaţă şi apus.

Această grijă le-a fost spulberată
Când, uluite, ele-au observat
Că lespedea a fost înlăturată,
Iar în mormânt… ce veste minunată!
Nu era trupul Celui căutat.

Ca o explozie lovind Pământul,
Această veste l-a cutremurat
Şi a pornit în patru zări, ca vântul,
Ducând mesajul: Este gol mormântul,
Isus Cristos din morţi a înviat!
***
Punându-şi strict problema existenţei,
Mulţi oameni îşi fac idoli pe pământ
Dând gir materialului, prezenţei,
Dar cei salvaţi sunt roadele absenţei,
Absenţei unui trup dintr-un mormânt.

Simion Felix Marțian

Înconjurat de semne de-ntrebare
Care ţeseau un văl de-adânc mister,
Tu ai trecut prin lumea trecătoare,
Isuse, torţă călăuzitoare,
În drumul Tău din cer şi către cer.

Vii întrebări îşi căutau răspunsul
Când Te-ai născut în chip miraculos
Şi Te-a-nsoţit misterul, nepătrunsul,
Mereu, când se-ntrebau:”Oare e Unsul?”
„E Cel ce vine?” „Este chiar Cristos?”

Poate a fost doar curiozitate,
Sau poate chiar erau setoşi de har,
Dar vrând să scape de-ambiguitate
Ei Te-au tratat cu agresivitate
Testându-Ţi nemurirea pe Calvar.

Divine mâini cu mângâieri sublime
Au plâns atunci cu lacrimi rubinii,
Muşcate de piroane, cu cruzime,
Când răutatea clocotea-n mulţime
Şi-Ţi refuza prezenţa printre vii.

Misterul care Ţi-a-nsoţit venirea
S-a transformat în beznă pe pământ,
S-a zguduit din temelii zidirea
Când Duhu-Ţi străbătea nemărginirea
Iar trupul era pus într-un mormânt.

Dar de pe”Cine-i?”,semnul de-ntrebare
S-a deplasat, scăpat de sub control,
Pe „Unde-i?”,chestiune arzătoare
Când au văzut călăii, cu stupoare,
Că în mormânt nu-i nimeni, că e gol
***
Nu am să pot, oricât aş vrea de tare,
Să-Ţi mulţumesc, Isuse, îndeajuns
Că prin jertfirea Ta mântuitoare
Tu m-ai scăpat de semne de-ntrebare,
Căci înviind în mine, mi-ai răspuns.

Eu ştiu şi „cine” eşti şi ştiu şi „unde”
Căci Tu mi-ai dezlegat acest mister,
De-aceea aş dori ca orişiunde
Să pot şi eu la întrebări răspunde,
Să fiu o călăuză către cer.

Simion Felix Marțian

Din vulturul roman și lupul dac,
Din tot ce s-a-mpletit în vatra noastră
Cu germinarea fiecărui veac,
E neamul nostru demn, purtând la frac
Cocarda lui roș-galbenă-albastră.

Atât avem, aceste trei culori
Și a credinței creștinești scânteie,
Purtându-le în noi ca pe comori;
Rețineți, dar, stimați legiuitori:
Sunt trei culori, doar trei, nu…curcubeie!

Suntem, prin Duh, mai mult decât pământ,
Și tot prin Duh familia ni-e sfântă
Așa cum a fost dată prin Cuvânt;
Dacă în voi mai este ceva sfânt,
Nu vă luați cu Dumnezeu la trântă!

Cu legi ne-ați biciuit, ne-ați pus poveri,
Și toate le-am primit cu resemnare
Ca baciul din balada cu oieri,
Dar, nu uitați: nicicând și nicăieri
Credința noastră nu e de vânzare!

Am tolerat, așa, ca neam creștin,
Și-am dovedit mereu îngăduință,
Dar credem în virtute și-n cămin
Și în familie ca dar divin.
Legiuitori, atât! Pân’la credință!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 aprilie 2017