Argint stelat, părând imponderabil, Își scrie-n fulgi mesajul neciteț; Plutirea albă, însă, are-un preț, Căci gerul e cu ea inevitabil.
Dar este un mers lin, fără îngheț, Când soarele se dăruie afabil, Iar curcubeul, într-un mod mirabil, Se sparge-n zbor de fluturi îndrăzneț. E primăvară-n viață când trăim Cu Dumnezeu la braț noi începuturi Și în iubirea-I veșnică plutim.
Iar de-am fost fulgi, El ne transformă-n fluturi, Cu viață și culoare-n zbor sublim Spre-un loc divin zidit din absoluturi!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 28 februarie 2021
Este puțin probabil ca tinerii să știe prea multe lucruri despre activista Angela Davis. Poate doar dacă sunt interesați de istoria comunismului. Este bine, deci, să ne amintim câteva lucru despre ea. A fost o militantă marxistă, lideră a Partidului Comunist din SUA. Printre premiile primite, la loc de cinste este Premiul Lenin pentru Pace, oferit de Uniunea Sovietică.
Cu o astfel de biografie, este surprinzător faptul că a fost sărbătorită într-un mod deosebit într-o școală din Philadelphia, Pennsylvania. Și totuși, potrivit relatării DailyWire, un astfel de eveniment a avut loc.
Astfel, elevilor de clasa a V-a li s-a impus celebrarea „Black Communism”, după ce în prealabil au fost siliți să participe la un program de studii sociale, având-o ca personaj central pe Angela Davis. Programul s-a încheiat cu simularea unui miting de tip Black Power, în care se cerea eliberarea activistei, care a fost într-adevăr arestată în 1970, suspectă de complicitate la răpire și crimă, dar eliberată în 1972.
În timpul „mitingului”, copii au purtat pancarte cu mesajele: „Black Power“, „Închideți-l pe Trump“, „Eliberați-o pe Angela“ și „Black Power Matters“. Nu e de mirare, din moment ce picturile murale din școală reprezintă militanți comuniști.
Politizarea învățământului pare să ia avânt în SUA, dar într-o singură direcție. Iar culoarea preferată pare să fie… roșu. Este explicabil, cu un președinte filochinez care le suflă în pânze, și Big Tech netezindu-le drumul.
Poate americanii nu sesizează pericolul, așa cum îl vedem noi, cei „fripți” de comunism. De interdicții. Dar și de lucruri impuse. Oare, nu văd că democrația agonizează?
Ce-am mai putea spune în fața acestor amenințări tot mai puțin voalate? Doar: Oameni buni, lăsați-ne măcar libertatea de a ne ruga pentru voi!
Exodul poporului ales al lui Dumnezeu ar constitui o epopee fascinantă, tulburătoare, chiar dacă am reuşi s-o disociem de supranatural. Dar nu se poate. Şi asta pentru că au avut un traseu presărat cu miracole. Călcau din minune în minune.
Să începem cu trecerea Mării Roşii? Tensiunea dramatică era sufocantă, când simţeau în ceafă răsuflarea fierbinte, năduşită, a cailor de la carele de luptă ale egiptenilor, ale unui Faraon înnebunit de furie, iar în faţă… râpele abrupte dinspre mare. Adică dinspre abis. Dinspre moarte.
Şi a fost toiagul izbăvitor. A fost Dumnezeu! Au urmat minunile de la Mara, Masa şi Meriba, Refidim şi multe, multe altele. Dar au fost şi minuni care îi însoţeau neîncetat. Cum era călăuzirea de zi şi de noapte. Cu „gipiesul” lui Dumnezeu. Sau faptul că au purtat aceeaşi încălţăminte timp de patruzeci de ani!
Dar să vorbim despre mâncarea lor. Altă minune! Dumnezeu a hotărât să le dea copiilor Lui… MANĂ. Pe care o culegeau în fiecare dimineaţă pentru ziua în curs şi făceau nişte turte cu gust de … untdelemn şi miere. Delicatese! Aportul caloric? Carbohidraţi? Glucide şi lipide? Cui îi păsa? Toate erau după tabelele lui Dumnezeu.
Curat huzur! Şi… totuşi. Mânaţi de un duh de nemulţumire, au cârtit, regretând, chipurile, vremurile „bune” din Egipt. Uitând că acolo, unde au fost robi timp de patru secole, munceau sub lovituri de bici şi-şi mâncau pâinea printre lacrimi amare.
Vrem carne! Da, Israele? Pâinea te aşteaptă în faţa cortului în fiecare dimineaţă, fără să scrijeleşti glia asudând, fară să dai cu sapa. Şi tu o dai pe râzgâială. Atitudine de copil răsfăţat. Oare ne este străină această lipsă de recunoştinţă?
Dar pentru că Dumnezeu le-a arătat că poate, ei voiau altceva. Poate că El nu ştia ce le prieşte, nu le cunoştea gusturile.
A trimis Dumnezeu, cu un vânt dinspre mare, prepeliţe încât acopereau faţa pământului într-un strat de doi coţi, cale de o zi într-o parte şi o zi în cealaltă de la tabără. Carne pentru o lună, suficientă pentru tot poporul.
“Dar pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a apins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare.”(Numeri 11:33)
Dumnezeu ne vrea copii ascultători, nu răsfăţaţi. Isus ne învaţă să cerem ORICE în numele Lui, dar cât de… cuprinzător este acest “orice”? Putem să cerem orice din sfera voii Lui. Şi un copil ascultător ştie care este această voie.
Tot Isus ne mai spune că dacă vom căuta cu precădere neprihănirea, atunci hrana, îmbrăcămintea, adică nevoile imediate, ne vor fi date ca bonus. Pentru că Tatăl nostru ne cunoaşte nevoile.
“Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” acceptând voia Ta! Şi având motivaţii sănătoase. Ca să ne putem bucura de răspunsul Cerului.
Derulez imagini dănțuind vivace Dintr-o lume care pare-un carnaval, Lume ce-ntr-un iureș face și desface Sub deviza zilei: superficial!
Priponind gândirea de un „ce se poartă” Dăm identității straie de angro, Și în existența devenind deșartă Strigă rațiunea: lume, încotro?
Se tocește, parcă, și-ascuțișul minții Cu idei „de-a gata”, gânduri „la pachet”, Și de starea asta ținem strâns cu dinții Prinși de platitudini ca de un magnet.
Pojghița se poartă, sau poate spoiala, Ascunzând dramatic drumul către miez, Dar dezastrul vine doar atunci când boala, Molima aceasta se-ntinde pe crez.
Fără profunzime, moartă ni-e credința, Fără cunoștința tainelor adânci, Fără înălțimea ce-o dă-n zbor voinţa, Fără fermitatea neclintitei stânci.
Afirmându-ți crezul, ieși din lumea plată Părăsind curentul uniformizant, Lăsând „ce se poartă” la…„a fost o dată” Pentr-o viață nouă și un trai vibrant!
Nu pentru senzații, nici adrenalină, Nu pentru că-i trendy, super sau frumos, Ci pentru trăire veșnică-n lumină Cu Mântuitorul, Cu Isus Cristos!
Libertatea de credință a fost un vis frumos. Un vis pe care l-au văzut împlinindu-se cei care au trăit anii democrației reale. Noi am atins acest vis doar tangențial, căci am ajuns în democrație la ora închiderii. Dar îmi amintesc de entuziasmul general de la sfârșitul lui 89, când românii îngenuncheau rugându-se în stradă. Mulțumind lui Dumnezeu că se pot ruga în libertate.
Bucuria ne-a fost de scurtă durată, căci noul marxism urmărește același scop: să ne bage pumnul în gură! Chiar dacă metodele lor sunt mai subtile (corectitudine politică, discursul urii, teoria ideologică a genului, etc) direcția este aceeași. Adică orientată împotriva lui Dumnezeu și a celor ce I se închină.
Și iată cum în Europa… creștină, seculariștii exaltați consideră creștinii ca fiind o problemă. Ministrul de interne al Franței, Gerald Darmanin, declara zilele trecute într-un interviu că „Evanghelicii sunt o problemă foarte importantă”. Este vorba de același ministru care cu o zi înainte spunea la radio France Inter: „Nu putem să stăm de vorbă cu oameni care refuză să scrie pe hârtie că legea Republicii este superioară legii lui Dumnezeu”. Serios, boierule? Matale n-ai auzit că cel căruia îi slujești a fost învins de Cristos?
Acestea sunt câteva dintre măsurile împotriva credinței luate în muribunda democrație europenă. Să privim, însă, la măsuri comuniste „tradiționale”. Fără masca de onorabilitate a rudelor lor din noul marxism. Și aflăm, astfel, că tovarășii chinezi interzic mersul la biserică tinerilor sub 18 ani.
Peste tot în lume sunt locuri, lucruri sau activități interzise minorilor. Și acest lucru se face pentru a-i proteja. Pentru a-i feri de ceva ce le-ar putea dăuna. Dar… mersul la biserică? Adică acolo unde sunt învățați să iubească și să trăiască în pace.
Ar putea să pară ciudat că în zone diferite, sisteme politice diferite par să-și de mâna, unindu-și forțele, pentru a lupta împotriva credinței. Ar putea părea, dar nu e. Pentru că vremurile acestea sunt profețite, iar lupta se va intensifica. Ar putea părea, de asemenea, ciudat că ceea ce avem de făcut este să ne rugăm pentru ei. Pentru cei care luptă împotriva credinței. Pentru a primi și ei lumină.
Și pentru că Biserica lui Cristos va fi, așa cum este scris, biruitoare, nu ne rămâne decât să strângem rândurile.
„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Psalmii, 118:25)
E-aici, și toate simțurile treze Tresar încinse, ca la un semnal; Primejdia e-n fiecare val Ce vrea, mugind din hău, să-nfricoșeze.
Parcă s-a frânt, căzând pe noi, tăria Cu nori de smoală grei și fioroși, Ce scriu cu foc și țipăt de-albatroși Pe-acest întins clocotitor urgia.
Mai e și bezna mirosind a moarte Și-n barcă suntem, Doamne,- așa de mici… Vrem să simțim că și Tu ești aici Și că limanul nu-i așa departe.
Tu poți să poruncești oricând furtunii Și-oceanul ne-ar surâde luminos, Sau poți să ne-ntărești, neîndoios, Să trecem de pericolul genunii. *** Sub norii negri ai apostaziei, A merge spre liman e tot mai greu, Însă la cârma bărcii-i Dumnezeu Și se zărește poarta veșniciei!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 7 februarie 2021
La moara lui Felix 