Summitul G20 din acest an s-a desfășurat zilele trecute (21-22 noiembrie) în Arabia Saudită. Doar că a fost, așa cum era de așteptat, în format virtual. Și pentru că s-a recurs la această modalitate din cauza pandemiei, tot COVID– 19 a fost și subiectul principal discutat. Așadar, s-a vorbit despre cooperări multilaterale, sprijin acordat țărilor vulnerabile, căutarea de măsuri, etc.
Surpriza a produs-o președintele Chinei, Xi Jinping, care a propus reluarea călătoriilor transfrontaliere și a schimburilor economice. Dar, pentru ca aceste călătorii să se facă în siguranță, să se recurgă la codurile QR.
Acestea sunt coduri de bare care ar putea fi aplicate la oameni, conținând informații multiple privind starea sănătății, cu istoricul și evoluția ei. Putând fi ușor de citit cu orice smartfon, aceste coduri de tip semafor ar da „undă verde”sau… „stop” pasagerului.
Codurile QR sunt deja folosite în China, iar președintele chinez le-a propus pentru toată lumea ca o măsură de oprire a răspândirii virusului. Ar părea ideal, dar propunerea a fost primită cu scepticism, atât din partea specialiștilor, cât și a unor oameni politici. Directorul executiv al Human Rights Watch, Kenneth Roth, și-a arătat așa neîncrederea: „Un astfel de pas ar putea deveni cu ușurință un cal troian pentru o monitorizare politică mai largă.”
Și pentru că s-a vorbit despre calul troian, să ne amintim că a fost șiretlicul prin care grecii au cucerit Troia. Impactul poate fi urmărit în istorie, dar ceea ce ne-a rămas până azi este proverbul: „Teme-te de greci chiar și când îți aduc daruri.”
Neîncrederea specialiștilor în China este firească, având în vedere politica pe care o duce privitoare la democrație și drepturile omului. Dar pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot se va ajunge la un sistem de monitorizare globală, în cine am putea avea NOI încredere? Nu specialiștii, nu politicienii, ci noi, oamenii de rând.
Este dureros să vezi cu câtă naivitate privesc unii spre promisiunile stângii marxiste: o lume a dreptății, a egalității, fără frontiere și, deci, fără războaie. Ei bine, conflictele au apărut de la fratricidul lui Cain și nu se vor termina decât la domnia lui Cristos.
Și acești naivi gata să înghită povești socialiste, se îndoiesc de profețiile biblice. Consideră Apocalipsa o fantezie. Și SEMNUL FIAREI este atât de aproape! Doamne, ai milă de noi!
Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu, Și iau lumină coaptă din vitralii, Sculptând în ea miresme cu detalii, Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.
Din arderea cumplitelor travalii Îl scot, atent la fiecare pliu, Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu, Cum ard în asfințituri portocalii.
Cu el vreau, Doamne, Ție să mă-nchin, Dar simt că totuși ceva îi lipsește, De-aceea eu cu rugăminte vin:
Să torni acum, când versul se-mplinește, Pe-acest sonet un strop de har divin Și-apoi să îl primești, când clocotește!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 20 noiembrie 2020
Faptul că în China se îndepărtează crucile de pe biserici este cunoscut și nu mai miră pe nimeni. Se pare că „tovarășii” fac alergie la cruce. Frații lor, marxiștii europeni, sunt oarecum mai… subtili. Acționează, pentru început, în plan… grafic. Se întâmplă și în TIMIȘOARA!
A fost un precedent în 2017. Atunci pe afișele care invitau la conferința Upgrade My City era înfățișată Catedrala, simbolul orașului, fără… cruce. Organizatorii de atunci și-au cerut scuze, motivând că a fost o eroare de IT.
Acum nu-și mai cere nimeni scuze, fiind vorba de… viziune artistică. Despre ce este vorba? În cadrul unui proiect al Asociației Timișoara Capitală Culturală a Europei, zidurile unor cămine din Complexul Studențesc au fost împodobite cu picturi murale. O astfel de pictură gigant înfățișează Catedrala fără cruci.
Așa a înțeles artistul să înfățișeze momentul istoric al Revoluției, având în imagine Catedrala și în fața ei o mulțime de oameni. Doar că el NU folosește simboluri religioase.
Greșit, tinere artist! Oamenii aceia erau acolo tocmai pentru că era o Catedrală, cu simbolurile aferente. Altfel mergeau la stadion. Dar au făcut ceea ce până atunci li s-a interzis: au îngenuncheat și au rostit într-un glas Tatăl nostru. Aceasta este istoria, iar dacă arta o deformează, nu mai este artă. Este ideologie. Și este tocmai ideologia împotriva căreia eroii Timișoarei au luptat. Și ai țării întregi.
Este cert că pentru a-și dovedi vitalitatea și a-și împlini scopul, creștinismul are nevoie de mai mult decât de simboluri. Fie ele și cruci. Este nevoie de o trezire și o împlinire a mandatului pentru Evanghelia mântuitoare a lui Hristos. Dar nu putem trece cu vederea aceste atacuri împotriva credinței creștine.
Eroii Revoluției au luptat împotriva opresiunii și au obținut libertatea dorită. O libertate pe care vrea să o demoleze noua revoluție. Cea marxistă. Și în care s-au înrolat- iată!- și artiștii. Sau „artiștii”. Aveți pensule setate împotriva crucii? Ei bine, pictați gara! Sau altceva. Dar lăsați crucile la locul lor.
Știm că nu va fi ușor pentru cei ce vor să-și păstreze credința. Să o trăiască. Dar este dureros că trebuie să asistăm la așa ceva. Să vedem murind o democrație care, la noi, nici nu a apucat să se maturizeze.
Nu, nu este vorba de Ludovic. M-aș bucura să am pentru ce să-l felicit și pe premierul nostru, dar nu prea găsesc motive. Este vorba despre Viktor Orban, premierul Ungariei.
În cursul acestei săptămâni, Guvernul Ungariei a propus un amendament constituțional care este total împotriva curentului… european. Amendamentul urmărește impunerea unei viziuni creștine în creșterea și educarea copiilor.
Potrivit proiectului, amendamentul ar trebui să garanteze copiilor o „creştere bazată pe valori ce decurg din cultura creştină a Ungariei”. Alte spicuiri din proiect: „Baza relaţiilor de familie este căsătoria” și „Mama este o femeie, tatăl este un bărbat”. Și se mai menționează că Ungaria „protejează dreptul copiilor la identitatea de gen cu care s-au născut.”
Nu știu cât este convingere și cât este interes electoral în poziția premierului. Cum nu știu nici cât de creștin este domnul Orban. Dar nu despre asta vorbim aici, ci despre atitudine. Se dovedește că o națiune poate să-și păstreze identitatea. Și demnitatea. Că poate să-și păstreze valorile, apărându-le în fața tăvălugului uniformizant al marxismului. Care mai e și extrem de toxic. Că un stat poate să EXISTE și după integrare.
M-am oprit asupra acestui subiect când am citit că raportorii ONU iar ne-au pus la colț. Asta după ce au șters cu noi pe jos, pentru că nu respectăm agenda de sexualizare a copiilor. S-ar fi așteptat, poate, să fim extaziați că ni se oferă ocazia să introducem în școli „teoria genului”. Teorie care, așa cum mărturisește fondatorul ei, Cristopher Dummit, făcându-și mea culpa, nu este decât o invenție ideologică. Și de care se ține tovarășul Iohannis.
Așadar, „teoria genului” nu are nimic științific, este strict ideologie marxistă și urmărește demolarea familiei. La noi, introducerea ei în învățământ încă se discută. Ce atitudine vor avea politicienii? Adică cei care ne cheamă la vot. Noi mai avem de apărat valori moștenite, sau nu mai existăm ca stat? Apărarea nației care votează și a valorilor ei nu se face cu plecăciuni pe la Bruxelles. Și cu căciula în mână.
Ungaria s-a dovedit, la propriu, mai catolică decât Papa. A cărui atitudine privitoare la subiect o cunoaștem. Îl felicit pe domnul Viktor Orban, dorindu-mi să pot face asta și pentru Ludovic Orban. Pentru o atitudine similară față de interesele ȚĂRII.
Cântă cocoşu-n noaptea de tăgadă Un cântec trist ce macină şi doare, Şi-ale regretelor fierbinţi plămadă Dă naştere la starea de spovadă Ţâşnind cu-ale căinţelor izvoare.
Cântă cocoşu-n noaptea lepădării, Iar cioburile-aducerii aminte Se strâng redând imaginea trădării; Cântă cocoşul cântecul chemării La hotărârile de dinainte.
Cântă cocoşul cântecul trezirii În noaptea neagră de apostazie, Când lepădarea-i straiul omenirii; Cântă cocoşu-n ceasul aţipirii Şi cântul lui rămâne mărturie.
Cântă cocoşul, lumea aţipită În noaptea lepădării de credinţă Mai poate auzi vocea şoptită: Vino la turmă, oaie rătăcită, Întoarce-te acum la pocăinţă !
Cântă cocoşul, bezna se răreşte Bătută în argint de raza lunii Şi câte-o conştiinţă se trezeşte, Câte un Petru trist se mai căieşte : M-am lepădat, dar iartă-mă, Rabuni !
Cântă cocoşul răscolind memorii, Zvâcnind în conştiinţe vinovate, Şi cântecul care aduce zorii Cheamă din negură lepădătorii : Veniţi acasă, Domnul e-n Cetate !
Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea - 2013
La moara lui Felix 