Sonetul singurului dor

Poetul mai avea un singur dor,
Eu am mai multe, unele sunt coapte,
Altele-s muguri, sau au dat în lapte,
Dar, totuși, doar de unul mă-nfior.

Mi-e dor, așa, de-o veșnică nenoapte,
Și-n brâul zilei, furca cu fuior,
Din care să se toarcă-ncetișor
Pe fusul vieții pace-n vorbe, fapte...

E dor nebun, dar nu e nebunesc,
Căci nu-i pe-altar de răvășiri buimace
Ci-i întețit de florile ce cresc.

Și dorul vreau să-l împletesc tenace
Cu rugi spre Cel ce are ce-mi doresc:
Iehova Shalom, Dumnezeu e pace!

Simion Felix Marțian
Siegen, 29 septembrie 2022

Când pâinea dospește în planul secund

Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

  Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

  Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală  au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

  Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

  Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

  Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

  Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

  Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

  Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem, spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.

 

Simion Felix Marțian

Tablou autumnal

Pe șevalet e  pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură... mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Sonetul abundenței

Istoria zvâcnit-a într-un spasm
Când timpul, ignorând orice frecvență,
Făcea cu veșnicia confluență
Pe-acest pământ în stare de marasm.

Venea Păstorul, ce cu-a Lui prezență,
(Tablou idilic ce părea de basm),
Da turmei hrană și... entuziasm,
Și-o viață nouă, trai din abundență!

Putem trăi azi viața din belșug,
Hrăniți din cer la masa bucuriei,
Rupând al patimilor aspru jug.

Și în curând, desprinși din gheara gliei,
Vedea-vom timpul spart de tăvălug
La poarta dinspre noi a veșniciei!	

Simion Felix Marțian

Eliberare și slujire

E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.

  Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.

 Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.

  Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.

 Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.

 Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.

 Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus, bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.

 Să-I dedicăm viața, slujindu-I!

 

Simion Felix Marțian

Toamna ca o clipă

Nechează lung colinele prin cai,
Și curg, în asfințitul dând să fiarbă,
Torentele de-aramă peste iarbă,
Venind cu întomnarea peste plai.

Se-ncarcă iar decorul cu tristeți
Și picură din toate elegie,
Iar bolta pare rece și pustie
Lipsindu-i zborul viu de cântăreți.

Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat,
Și-mi par prea strâmte hainele de brumă;
Nu vreau să fiu un zbor ce se consumă
Cu fiecare anotimp plecat!

Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor
Am murmurat această apăsare,
Iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare
Că viața e mai mult decât decor.

Că ele se succed din timp în timp,
Dar clocotul din noi e-o permanență,
Dacă dorim aceasta cu ardență
Sfidând cu viața orice anotimp.

Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu:
Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne,
C-am înțeles, și-n pragul astei toamne,
Că veșnicia-i anotimpul meu!

Simion Felix Marțian

Sonetul coacerii

Lumina ațipește în mănunchi
La geamul toamnei dinspre miazănoapte,
Și curg din văgăuna nopții șoapte
Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.

A fost un timp bogat în roade coapte,
Iar boii trăgeau carul în genunchi,
Bilanțul strigă însă din rărunchi:
E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!

Necoacerea ne roade ca un morb
Când toamna vieții bate la fereastră,
Căci punem storuri, vrând un soare orb.

Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră,
Ne smulge din al nepăsării sorb,
Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 septembrie 2022