Faptul că lucrarea Mântuitorului era însoţită de minuni, I-a sporit notorietatea. Mulţi Îi ascultau însetaţi cuvintele, dar semnele miraculoase aveau ecou, mărindu-I faima. Cum ar fi putut, astfel, ca prezenţa Sa să treacă neobservată?  Şi nu i-a scăpat nici lui Irod Antipa, guvernator în Galileea şi Pereia.

  Identitatea Acestui făcător de minuni era, însă, o enigmă pentru Irod. Unii spuneau că era Ilie, alţii Ioan Botezătorul. „Dar Irod zicea: <<Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?>> Şi căuta să-L vadă.” (Luca, 9:9)

  Nimic despre învăţătura lui Isus. Despre harul lui Dumnezeu. Doar curiozitate în faţa miraculosului. Dorea să-L vadă, aşa cum oamenii se duc la circ pentru ceva neobişnuit. Sună cunoscut?

  Ocazia de a-L avea în faţă pe Isus s-a ivit în timpul procesului Acestuia. Pilat, guvernatorul Iudeii, auzind că acuzatul este din Galileea, L-a trimis la Irod. Acesta, „când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.”(Luca, 23:8)

  Însă Isus nu s-a dovedit a fi „cooperant”. El nu avea nimic de demonstrat. Scopul Său nu era să satisfacă curiozitatea cuiva. Sau să-i potolească setea de senzaţional. Cum, de altfel, nu e nici astăzi.

  Irod a fost dezamăgit de această întâlnire. El voia circ, nu mântuire. Dar Dumnezeu nu face scamatorii. Nu oferă numere de divertisment. Dumnezeu mântuieşte. Şi dacă pentru asta recurge adesea la miracole, o face după planul Său.

  Dezamăgirea guvernatorului s-a transformat în dispreţ „şi după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat.”(Luca, 23:11)

 Este o întâmplare tristă, dar gustul ei amar l-am suporta mai uşor dacă ar aparţine doar istoriei antice. Dar se repetă mereu şi astăzi. Oamenii în goană după senzaţional aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze după voia lor, pentru că „au plătit biletul”. Ca la spectacol.

  Acceptând oferta lui Dumnezeu, adică mântuirea noatră, vom avea parte şi de minuni. Şi cea dintâi este transformarea noastră.

Simion Felix Marţian

 

 

Mi-e sete de albul hârtiei de scris
Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă,
În verbe vărsându-mă, viu manuscris,
Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.

M-apropii de lexic privind hămesit,
Cu foame atroce în gândul fierbinte,
Dar nu să mănânc la festinul răvnit
Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.

Topit în idei, sentimente și zbor,
În  psalm să renasc, cu vibrații profunde,
Cu cerul și stare și țel și decor,
Un psalm pe altarul trăirii fecunde.

Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris,
Să fiu și poet și poem deopotrivă,
Înscris în cuvânt și tot lui circumscris,
Absolutul tangent la trăiri relative.

Mă coc la cuptorul acestei dorinți,
Dar până ce pârga din scris să o dărui,
Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbiți,
O rugă în care din inimă stărui:

Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult
Din ceea ce face ca versul să ardă,
Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult,
Să simt cum vibrează a harului coardă.

Și-n scrisul ca jertfă adus la altar
Să fie-nchinarea adâncă, adâncă,
Purtată spre Tine pe aripi de har
Chiar dacă... și zgura mai dăinuie. Încă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2015

Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul
Și, scâncind, culoarea tremură și ea,
Ca o ghilotină cade cenușiul
Retezând speranța de-a se înziua.

Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate
Și s-au stins arome și-au pierit culori,
Vatra ne oferă focuri înghețate,
Noi ducând troiene mari la subsuori.

Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne,
Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins,
Viața însăși este un șir lung de toamne
Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.

Clipele pulsează-n clocot de lumină
Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău,
Când îi pui trăirii aură divină
Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.

Împletim din zile preambulul slavei,
Dar purtăm în inimi blocuri de iglu,
Dă-ne sentimente de culoarea lavei
Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.

Și aprinde-n oameni dragostea ca focul,
Flacăra trezirii fiind un trofeu,
Iar în inimi calde să-și găsească locul
Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 februarie 2024

Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte
Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns,
De ochiul Tău nimic nu-i prea departe
Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte
Nu poate-avea taine de nepătruns.

Mă răsfoieşti cu interes, Părinte,
Pe care nu vrei să-l disimulezi,
Dar când găseşti greşeli printre cuvinte
Sau intriga din carte-i prea fierbinte,
Te văd cum, lecturând, Te întristezi.

Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită
Pentru lectura care Ţi-o doreşti,
Dar corectată şi retipărită
Această carte poate fi primită
Pe rafturi în biblioteci cereşti.

Rescrie, Doamne, frazele greşite,
Refă capitole întregi, sau părţi,
Dându-le alte titluri, inedite,
Dar vreau să figurez la „favorite"
Pe lista Ta cu numeroase cărţi.

Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată
Şi urmăreşti cu degetul pe rând,
Când vezi greşeli le strângi într-o erată
Să fiu o carte bună, corectată,
Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.

Citeşti ca într-o carte, Doamne,-n mine,
O carte ce-n iubire renăscu
Scrisă cu pana dragostei divine;
Citeşti în mine, Doamne, despre Tine
Căci personajul principal eşti Tu.

Vulcan, februarie, 2008
Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea 2013

Igluul meu din blocuri de tăcere,
Cuprins de-al necuvintelor îngheţ,
Mă ţine-ncarcerat cu bariere
Plătind al nerostirii mele preţ.

Muţenia mă leagă de banchiză
Şi-nchide orizontul ca un laţ,
Frenetic vreau să caut o baliză
Să ies de-aici cu verbele la braţ!

Să spun ceva, când tac şi cerul tace
Şi-această stare mă apasă greu,
Vreau la taifas în braţele de pace
Întinse spre pământ de Dumnezeu!

Un gând rostit, un cânt, o rugăciune,
Sau verbul viu înnobilat prin vers,
Deschid spre Dumnezeu, ca-ntr-o minune,
Ferestre ce-nfloresc în Univers.

Cu Tine la fereastră vreau, Părinte,
Să-mi duc rostirea când spre cer mă rog
Şi să-Ţi ascult divinele cuvinte,
Turnându-mă pe mine-n... dialog!

Banchiza de tăceri să se topească
Şi tot ce-mi spui să spun la rândul meu,
Să las lumina-n inimă să-mi crească
Vorbind şi „cu” şi „despre” Dumnezeu!

Simion Felix Marţian

Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.

Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nicio aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.

Aparţin, oare, zăpezile trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?

Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.

Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de… accelerare. Cerc vicios şi… păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.

 Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi… pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări. Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare… liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.

Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opreşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra. Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.

O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.

 Acum bucuria este deplină. Colindătorii îşi continuă drumul în noapte. O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!

Simion Felix Marțian

N-am scris de mult și simt că mă apasă
În piept nescrierea ca o apnee,
Vreau să respir prin fiece idee,
Prin orice gând eliberat de-angoasă.

În albul filei însetat mă dărui
Lăsând în urmă despletite bezne,
Și, în cuvinte-nfipt până la glezne,
La croșetarea lor pe filă stărui.

Culori mă năpădesc, în cavalcade,
Și muzica se țese din culoare,
Când oiștea o trag la Carul Mare
Scriind printre cometele nomade.

Revin cu pana printre stropi de rouă,
Printre coline, freamăte, torente,
Și flacăra trăirilor ardente
Pune în vers o voluptate nouă.

Și, totuși, n-am ajuns la împlnire
Iar căutarea încă mă sufocă,
Și în această stare echivocă
Mă luminez: n-am scris despre sfințire.

Și Celui ce m-a hăruit cu pana
Mă-nchin și-acum, cu-această poezie,
Căci scriu ce-am scris și încă voi mai scrie:
Sfințească-I-se Numele! Osana!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 octombrie, 2015

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.

Un univers de umezeală gri
Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n… umiditate.

De-atâta rece și de-atâta sur
A zgribulit  și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.

Pătrunde umezeala până-n miez,
În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar  deprimantul plumburiu tronează.

Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!

Un suflu numai și a fost deajuns
Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!

Simion Felix Marțian

Zvâcnește galben toamna prin toți porii
Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc,
Să urc pe scenă-n locul ei, să joc,
Când cerul scutură spre sud cocorii.

Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple,
De aur, de aramă și rubin,
Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin
Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.

Decoru-i greu de-atâta sărbătoare,
Iscând splendori la fiecare pas,
Dar din culise-am auzit un glas:
Unde-i esența toamnei, roditoare?

N-ai niciun coș cu poame lângă tine,
Iar carul cu porumb nu e-n decor;
Ai pus doar ce-ți părea strălucitor,
Văpăi de frunze mângâind retine.

Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea,
La amurgirea rânduită mie,
Atent la rod, la sacra bogăție
Pe care eu, iubind, o pun în ea.

Am, Doamne, frunze în culori de vis,
Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele
De roade, să mă-nchin apoi cu ele,
Purtând mireasma Ta de nedescris.

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 octombrie, 2023

E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume,
Sezon marcat de-un timp convalescent
Ce-mi scutură frunzișul abundent
Cu-argintul rece-al înghețatei brume.

Accept cu demnitate desfrunzirea,
Dar, totuși, anotimpu-i incomod,
Căci văd alături coșul pentru rod
Și simt că nu mi-am împlinit menirea.

Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă
Un plus din seva și din timpul meu
Și-apoi, înfășurate-n curcubeu,
Să le așez pe-a veșniciei treaptă.

Alung și gândul ceții ce adastă
La poarta zilei, dintr-un timp captiv,
Și scriu cu soare, ca un laitmotiv,
Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.

Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară,
Dar știu că nu-i în asta un declin,
Ci rod în viață, dintr-un  plan divin,
Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.

Privind cocorii care pleacă, Doamne,
Îți mulțumesc că am bilet de zbor,
Și-un ram ce este încă roditor
În zorii-acestei minunate toamne!

Simion Felix Marțian