Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. (Psalmii, 34:7)

Când runele în scris s-au ascuţit,
Fereastra, a mirare excesivă,
Sprânceana şi-a săltat-o în  ogivă
Şi focul în vitralii s-a-nteţit.

În ziduri piatra s-a gătit, festivă,
Şi arcul frânt, părând încremenit,
El însuşi zbor spre cer a devenit,
Fiind cu închinarea deopotrivă.

Acum adorm prin lume catedrale,
Avându-şi coarda ruptă-n arcul frânt,
Şi bezne în vitralii, abisale.

Dar, Doamne, cât mai suntem pe pământ
Ne fă săgeţi în arcurile Tale,
Ducând cu noi cuvântul din Cuvânt!

Simion Felix Marţian
Neunkirchen, 24 mai 2019

N-a fost mobilizare generală şi n-a fost nici acţiune organizată. A fost o manifestare a bucuriei generale, care a fost generată de împlinirea unui vis. Sau, mai degrabă, de iluzia acestei împliniri.

  Isus venea la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Acel Isus? Da, Învăţătorul din Galileea. Cel care a făcut atâtea minuni peste tot pe unde a trecut? Da, tocmai a dat vedere unui orb la Ierihon, înainte de a ajunge aici.

  Veşile despre minunile Sale circulau cu rapiditate, aşa că cei care n-au fost martori oculari nu erau străini, totuşi, de ceea ce făcea Galileanul. Ştiau, deci. Şi mai ştiau şi profeţiile privitoare la Mesia, ca buni cunoscători ai Scrierilor sacre.

  Şi, peste toate, la această ultimă intrare în Ierusalim, Isus nu-şi mai ascunde identitatea. Împlinirea profeţiilor era atât de vizibilă prin ceea ce se petrecea, încât mulţimile nu mai aveau îndoieli. De aceea au strigat: ,,Osana! Binecuvâtat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”(Ioan 12:13)

  Strigau crezând, dar credinţa lor era atât de fragilă. De aceea a plâns Isus privind Cetatea. Ştia ce urma să se întâmple. Doar noi ne mai arătăm surprinşi de întorsătura lucrurilor, deşi n-ar trebui, cunoscând natura umană.

  Manifestanţii de la poarta Ierusalimului au fost dezamăgiţi de Cel aclamat. Ei aşteptau un împărat care să-i scape de jugul roman. Despre Împărăţia pe care o aducea Isus nu ştiau nimic. Ei aveau aştepările lor, care nu le-au fost împlinite. Se explică, deci, dezamăgirea. Şi pierdere entuziasmului. Dar de ce au mers mai departe, spre cealaltă extremă?

  ,,Răstigneşte-L!, striga mulţimea, răspunzând întrebării lui Pilat. Dar de ce? N-a răspuns, într-adevăr, aşteptărilor lor, dar rămânea în continuare eroul pozitiv. Lucrarea Lui îi pusese pe toţi în uimire, şi toţi cei care au venit în contact cu El au avut de beneficiat.

 Dacă strigătul entuziast de ,,Osana!” a fost spontan şi sincer, de data asta vedem faţa monstruoasă a manipulării. Singurii duşmani ai lui Isus erau mai marii zilei, care-şi vedeau poziţia ameninţată de popularitatea lui Isus. Şi ei cunoşteau psihologia mulţimii, indiferent cum or fi numit-o.

  De la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!” nu se poate ajunge într-un timp atât de scurt decât printr-o manipulare diabolică. Şi asta numai dacă găseşte un teren fertil. Adică o credinţă fragilă.

Oştirea biruitoare este cea care strigă ,,Osana!”. Şi rămân la asta, cu statornicie. Vin îndoieli? Dezamăgiri? O rugăciune este de ajuns: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

 

Simion Felix Marţian

 

  Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de-a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

  Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă  citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

  S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia. Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

  Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage în ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

  Dorința lui de cunoaștre i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin  apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

  Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit deodată atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

 Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

  Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Chiar dacă și aceștia apar uneori.

   De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

 

Simion Felix Marțian

Tresar primăvăratice calende
În forfota schimbării de decor,
Punând pe ramuri primul mărţişor,
Ce poartă-n şnurul împletit legende.

Simbol al unui timp înfloritor,
El timpul însuşi, totuşi, îl transcende
Când iar şi iar revine în agende
Şi-n zâmbetul mai cald al... tuturor!

Dar este-un mărţişor numit iubire,
Creat după model dumnezeiesc,
Şi-n şnurul lui, la fel ca două fire,

Credinţa şi speranţa se-mpletesc
Spre ideal, spre sfântă-nveşnicire;
Prieteni dragi, pe-acesta vi-l doresc!

Simion Felix Marţian

Adie cald a susur de vioară
Și-a tihnă albă fâlfâind ușor,
Iar pleoapa toarce, răsucind de zor,
Lumina care-n suflet se strecoară.

În pace ca-n mătase mă-nfășor,
Când aripi de iubire-n juru-mi zboară,
Și tot ce-n mine a-ncetat să doară
Dă muguri noi ca-n glastra din pridvor.

De unde toate astea-n jurul meu,
Deși în lume urletul furtunii
Arată că ar fi la apogeu?

Așa mă simt, în zbor viu, ca lăstunii,
Când tocmai am vorbit cu Dumnezeu
Pe-o bancă în grădina rugăciunii.

Simion Felix Marțian
Siegen, 9 februarie 2023

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan, 14:27)

Mă strânge timpul, mi-a rămas prea mic
Căci crește-n mine gândul veșniciei,
Și din clepsidre sparte mă ridic,
Brodând netimp cu firul bucuriei.

Noroiul vremii-mi urcă spre genunchi
Făcându-mi mersul luptă încordată,
Dar îl sfidez, strigându-i din rărunchi:
N-o să-mi ajungi la aripi niciodată!

Pot, ca și Pavel, totul în Cristos,
Și tot prin El mi-e veșnic viitorul,
Și nici măcar vreun gând insidios
Nu-mi va curma spre veșnicie zborul.

Eu fac din ornic doar un ornament
Și numai un decor mi-e calendarul,
Căci am intrat într-un etern prezent
De când în viață mi-a rodit Calvarul.

Mi-e timpul strâmt, dar știu că nu-i al meu
Și-l voi lăsa curând la garderobă,
Ca toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu,
Luând ca strai a veșniciei robă.

Simion Felix Marțian