Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.

 Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.

  Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.

 De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)

  Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.

 David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.

  N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.

 O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.

  Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.

 

Simion Felix Marțian

  Prezența lui Isus în Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor, a stârnit multă agitație, chiar dacă „S-a suit… cam pe ascuns.”(Ioan, 7:10) Dar pentru că nu putea trece neobservat, au început controversele: este Christosul, nu este Christosul.

Și disputa s-a încins atunci când L-au auzit vorbind, pentru că nu înțelegeau natura izvorului învățăturii Sale.

  Printre cei prezenți la praznic erau mulți care văzuseră minunile lui Isus, sau chiar mâncaseră pe săturate atunci când El a înmulțit pâinile și peștii. Și unii au îndrăznit să afirme că ar fi Mesia. Au făcut-o mai mult în șoaptă, dar cei care-I puseseră gând rău aveau urechi peste tot. Așa că au trimis gărzile să-L prindă.

  Dar cei trimiși să-L aresteze L-au surprins vorbind mulțimilor și au fost ei înșiși impresionați de ceea ce auzeau. Așa că s-au întors… cu mâna goală. La întrebarea fariseilor: „De ce nu L-ați adus?”(v 45), ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (v 45) Profund contrariați, fariseii au recurs la un argument care ne mai tulbură și azi: „A crezut în El vreunul din mai marii noștri sau din farisei?” (v 48)

  Ei se erijau, așadar, în etalon de cunoaștere, în cei ce pot da verdicte asupra adevărului. Dar se înșelau amarnic, atât în privința deținerii cheilor cunoașterii, cât și a oamenilor care credeau. Pentru că în momentul acela, luând apărarea „acuzatului”, a intervenit Nicodim. Unul „de-al lor” care credea.

  Oamenii sunt influențați și azi de acel argument, având tendința de a-și lua modele de „la vârf”, dintre mai marii zilei. De aceea stau pe gânduri în a lua o decizie privind mântuirea, pentru că… nici cei „de sus” nu cred. Dar problema mântuirii nu are nicio legătură cu averea, poziția socială sau cunoașterea academică. Acest adevăr trebuie trezit în conștiința oamenilor.

  Și ar mai fi un aspect. Atâta vreme cât oamenii mai sunt influențați de cei care-i impresionează, de cei „de sus”, să le oferim și aceste modele. Deci, credinciosule, dacă pentru o vreme ocupi o poziție socială avantajoasă, sau deții un titlu academic, mărturisește-ți credința de pe această poziție. Până se mai poate. Și astfel vei ajuta mulți îndoielnici să ia o hotărâre pentru veșnicia lor.

  Istoria le-a dat dreptate celor care, atunci, la Ierusalim, au crezut. Dar pe tema asta vom putea vorbi cu ei… o veșnicie! Până atunci, însă, trebuie să le spunem oamenilor că asupra adevărului nu au exclusivitate nici fariseii, nici savanții, nici… progresiștii.

  Adevărul este Christos!

 

Simion Felix Marțian