„Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”(Ioan 14:2-3) Tu m-ai iubit încă de la-nceput, De când zideai, rostind imperative, O lume din nimic, din nevăzut, Iar pentru mine, cel creat din lut, Edenul numai din superlative. Da, pentru mine modelai splendori Într-o nemăsurată bogăţie De zumzete, arome şi culori, Dar cea mai preţioasă-ntre comori Era neprihănita-Ţi părtăşie. Mi-ai dat Edenul, locul minunat Ţesut din dragoste doar pentru mine; Ah, cum am putut fi aşa ingrat Păşind, prin răzvrătire, în păcat Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine! În bezna-n care-apoi m-am adâncit M-am contopit prin trudă cu ţărâna Din care eu eram alcătuit, Udând-o cu sudoarea, istovit, Şi lacrimile ce umpleau fântâna. Tu m-ai iubit, însă, neîncetat Şi mi-ai propus o nouă întâlnire Aici, pe-un deal spre care-am alergat Cu toată vina mea împovărat, Să fiu iertat privind... la răstignire. Te-ai dus apoi, al Golgotei erou, Şi poate m-ar fi doborât furtuna Dacă n-ai fi promis, ca un cadou, Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou, Să fiu cu Tine pentru totdeauna. Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput? O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine Către splendori cum omul n-a văzut Şi mintea lui încă n-a conceput. Mi-e dor, Doamne, mi-e dor! Mi-e dor de Tine! Simion Felix Marțian
Lună: iulie 2022
Sonetul dimineţii
S-a-ndepărtat al nopţii negru fald, Luând cu sine stelele captive, Şi zorii ciripesc pe portative Vărsându-şi rubiniul în smarald. Călcând pe orizonturi relative, Se-nalţă soarele ca un herald, Vestind semeţ invazia de cald În care binele să se cultive. Zvâcneşte roua într-un ultim spasm, Stingându-şi cea din urmă nestemată Dintr-un decor care părea de basm, Şi-n dimineaţa binecuvântată Rostesc din suflet, cu entuziasm: Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată! Simion Felix Marțian
Evrei, 12:2
Armura personalizată
Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.
Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.
Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.
De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)
Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.
David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.
N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.
O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.
Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.
Simion Felix Marțian
Orizont marin
Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi, Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi. Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple, Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot, Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple: Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot! Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime Iar bolta plumburie apasă greu şi ea, Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime: Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea? Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape Şi punctele de sprijin se clatină pe rând, Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând! Se-aprinde orizontul când soarele apare Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu, E-acolo şi limanul, doar la un pas... mai mare, Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu! Simion Felix Marţian Eforie Nord, 24 iulie 2018
Sonetul însetării
Te doare amiaza, e albă și-ncinsă Și calci pe pământul crăpat ca pe jar; Alergi după umbre, dar ele dispar În focul de patimi din vatra aprinsă. Cu buze uscate sorbi foc din pahar Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă; Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă, Ah, unde e apa? O gură, măcar! Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte, Tresare în verde, zvâcnind într-o oază, Și-aruncă spre tine a crezului punte. Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază Și-auzi, susurând ca izvorul din munte: „Să vină la Mine acel ce-nsetează!” Simion Felix Marțian
Romani, 8:28
Credința și argumentul poziției sociale
Prezența lui Isus în Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor, a stârnit multă agitație, chiar dacă „S-a suit… cam pe ascuns.”(Ioan, 7:10) Dar pentru că nu putea trece neobservat, au început controversele: este Christosul, nu este Christosul.
Și disputa s-a încins atunci când L-au auzit vorbind, pentru că nu înțelegeau natura izvorului învățăturii Sale.
Printre cei prezenți la praznic erau mulți care văzuseră minunile lui Isus, sau chiar mâncaseră pe săturate atunci când El a înmulțit pâinile și peștii. Și unii au îndrăznit să afirme că ar fi Mesia. Au făcut-o mai mult în șoaptă, dar cei care-I puseseră gând rău aveau urechi peste tot. Așa că au trimis gărzile să-L prindă.
Dar cei trimiși să-L aresteze L-au surprins vorbind mulțimilor și au fost ei înșiși impresionați de ceea ce auzeau. Așa că s-au întors… cu mâna goală. La întrebarea fariseilor: „De ce nu L-ați adus?”(v 45), ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (v 45) Profund contrariați, fariseii au recurs la un argument care ne mai tulbură și azi: „A crezut în El vreunul din mai marii noștri sau din farisei?” (v 48)
Ei se erijau, așadar, în etalon de cunoaștere, în cei ce pot da verdicte asupra adevărului. Dar se înșelau amarnic, atât în privința deținerii cheilor cunoașterii, cât și a oamenilor care credeau. Pentru că în momentul acela, luând apărarea „acuzatului”, a intervenit Nicodim. Unul „de-al lor” care credea.
Oamenii sunt influențați și azi de acel argument, având tendința de a-și lua modele de „la vârf”, dintre mai marii zilei. De aceea stau pe gânduri în a lua o decizie privind mântuirea, pentru că… nici cei „de sus” nu cred. Dar problema mântuirii nu are nicio legătură cu averea, poziția socială sau cunoașterea academică. Acest adevăr trebuie trezit în conștiința oamenilor.
Și ar mai fi un aspect. Atâta vreme cât oamenii mai sunt influențați de cei care-i impresionează, de cei „de sus”, să le oferim și aceste modele. Deci, credinciosule, dacă pentru o vreme ocupi o poziție socială avantajoasă, sau deții un titlu academic, mărturisește-ți credința de pe această poziție. Până se mai poate. Și astfel vei ajuta mulți îndoielnici să ia o hotărâre pentru veșnicia lor.
Istoria le-a dat dreptate celor care, atunci, la Ierusalim, au crezut. Dar pe tema asta vom putea vorbi cu ei… o veșnicie! Până atunci, însă, trebuie să le spunem oamenilor că asupra adevărului nu au exclusivitate nici fariseii, nici savanții, nici… progresiștii.
Adevărul este Christos!
Simion Felix Marțian
Tăcuta lume
Se tace îndârjit, abrupt, rapace, Conspirativ se tace-n cârdășie, Pe un pământ bolnav de limbuție De Dumnezeu tot mai vârtos... se tace! Cancanuri colorate viu, vivace, Absorb atenții măsluind lumină, Iar viața însăși este clandestină Când de Cristos și jertfa Lui... se tace! Se scrie încordat, febril, tenace, Despre mondenități sau vernisaje, De flecăreli alimentând miraje, Dar despre mântuire doar... se tace! De ton trezite gamele buimace Se-nflăcărează-n cântece ritmate; Se cântă despre tot și despre toate Însă de viața veșnică... se tace! Iar când lumina-n galerii își face Noi curcubeie-n pânze pe simeze, O lume pare să se-nfiripeze Dar despre scene biblice... se tace! Vremelnicia s-a ornat, dibace, Captând atenția sferă cu sferă, Iar omul prins în cursa-i efemeră Despre ce-i veșnic și vital... doar tace! Dar cei ce știu, prin orișice mijloace Să etaleze lucrurile sacre Și prin angajament să se consacre: Vom scrie, vom vorbi, dar... vom și face! Simion Felix Marțian
Sonet abrupt
Cu palmele goale de steiuri zdrelite Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă, Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă, S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite. Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă, În lacrimi de genele arse strivite Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite Iluzii muşcate de patima crudă. Dar este de- ajuns doar o rază de soare Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus, O scară cu trepte de pace apare; Se vede şi vârful, nu-i mult până sus, Şi scara te-mbie să urci în splendoare, Căci capătul scării îl ţine Isus! Simio Felix Marţian