De la „hei-rup” la înviere

Solul străbătuse cei patruzeci de kilometri, venind din Betania cu o veste tristă: Lazăr, prietenul lui Isus, era grav bolnav. Surorile acestuia, Maria și Marta, au ținut să-L anunțe pe Învățător. Nu era doar o aducere la cunoștință despre starea sănătății lui Lazăr, ci aici era și o speranță, pe care cele două surori au mărturisit-o ulterior: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” (Ioan 11: 21, 32)

  Isus a primit vestea cu tristețe, dar nu s-a grăbit să plece spre Betania, având propriile planuri: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” (v 4) Iar când, după o amânare (calculată) de două zile, a luat hotărârea de a pleca, S-a lovit de împotrivirea ucenicilor, care I-au amintit că tocmai au avut loc atentate împotriva Sa și cu siguranță se pregătesc altele.

  Dar El știa că a venit vreme să arate că în divinitatea Sa este domn peste viață și moarte. Îl înviase pe fiul văduvei din Nain, o înviase pe fiica lui Iair, dar aici era vorba despre un mort de patru zile, care fusese îngropat. Și mai erau și o mulțime de martori.

 Printre cei prezenți la mormânt erau și sceptici, și nu e de mirare. Pentru că prietenul Celui care făcea minuni… murise, fără ca El să facă ceva. Cu toate astea, nimeni nu a murmurat când Isus a spus: „Dați piatra la o parte!” (v 39). Ar fi putut să spună: În atotputernicia Ta nu poți să o îndepărtezi cu o poruncă? Dar n-au făcut-o, ci s-au conformat. Au înțeles că Învățătorul face ceea ce depășește puterile lor, adică miracole, lor revenindu-le ceea ce ține de de ei. În cazul acesta de… hei-rup.

  Isus a făcut ceea ce avea de făcut: S-a rugat, apoi a zis „Lazăre, vino afară!” (v 43) Și minunea s-a produs.

 Sunt dureros de frecvente situațiile în care așteptăm ca Dumnezeu să le facă pe toate. Avem, într-adevăr, nevoie de însoțirea Lui permanentă, de ocrotire Lui, dar așteptările noastre trebuie să fie în legătură cu ceea ce nu putem face noi. Este normal ca, având în vedere recolta viitoare, să ne rugăm ca Dumnezeu să dea ploaie la vremea potrivită. Dar pentru asta trebuie să fi pus noi în prealabil mâinile pe plug. Dumnezeu ne iubește, dar ne vrea „împreună lucrători cu El”, nu mereu copii. Și încă răsfățați.

 Dacă vrem să vedem minunile lui Dumnezeu, trebuie să credem. Și, da, să facem ceea ce depinde de noi. Adică să degajăm terenul.

 

Simion Felix Marțian

Înflorire

„Se arată florile pe camp, a venit vremea cântării și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.” (Cântarea cântărilor 2:12)

Gerul se resoarbe și, ieșind din scenă,
Scutură dramatic al cortinei fald,
Iar din rădăcina timpului, perenă,
Primăvara intră îmbrăcată-n cald.

Este grea lumina însolzată-n aur,
La fereastra vieții năvălind șuvoi,
Și-mpărțind regește din acest tezaur
Înveșmântă lumea toată-n straie noi.

N-am deajuns ferestre să primesc lumină,
Nu-mi ajung doar ochii, mă deschid prin pori
Să trăiesc minunea de culoare plină
Când pământul râde către noi cu flori.

Doamne, ce minune! Câtă bogăție!
Curge viu culoarea dând luminii rost,
Înflorirea însăși, strop de veșnicie,
Învățându-și, iată, rolul pe de rost!

Sărutăm corole, inspirând culoare,
Și ne curge-n vene timpul înflorit
Când, dorind fierbinte, cerem cu ardoare
Înflorire sacră, trai neprihănit.

Doamne, dă-mi petale, înflorindu-mi viața,
Ca să port în cupă roua de cleștar
Și, spre veșnicie rămânând cu fața,
Să iubesc ca Tine, revărsând nectar!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 aprilie 2017

Sonetul semnelor

Un nume împletit cu un stigmat
Dăm azi unui erou plin de-ndrăzneală,
Și-l credem sinonim cu... îndoială,
Dar Toma a fost reabilitat.

A vrut mai mult decât o poleială
Pentru adâncul crez în el săpat,
Și înflorea, din semnul arătat,
Credința lui petală cu petală.

Noi, Doamne, nu vedem semne de cui
Din încleștarea clipelor de jale,
Dar ceea ce în suflete ne pui

Din veșnicia ce ne-așteaptă-n cale,
Sunt semnele, și îndoială nu-i,
Nu ale morții, ci-nvierii Tale!

Simion Felix Marțian
Siegen, 29 aprilie 2022

Despre Înviere, cu ochii deschişi

„Considerând toate dovezile împreună, nu este prea mult să afirmăm că nu există niciun alt eveniment în istorie care să fie susţinut mai bine sau prin dovezi mai variate decât învierea lui Cristos din morţi.” (Brooke Foss Westcott, erudit englez)

 Sărbătorită din convingere sau nu, Învierea nu poate trece neobservată în lumea creştină, ba dimpotrivă. Şi cât mai stăruie încă ecourile manifestărilor ocazionate de eveniment, am putea medita la modul în care ne raportăm la sărbătoare şi Sărbătorit.

 Fără să privim la arealul altor religii, ci rămânând în ograda noastră, vom remarca cu uşurinţă trei categorii de oameni, în funcţie de crezul lor în ceea ce priveşte Învierea. Surprinzător, pentru că suntem tentaţi să împărţim oamenii în două: credincioşi şi necredincioşi. Numai că între aceste două categorii există o a treia: „credincioşii”. Diferenţa faţă de primii e dată de ghilimele („”), şi este vizibilă. Ei bine, aceştia sunt majoritari.

  Credincioşii sun cei care, cercetând Scripturile, au primit lumină asupra Adevărului şi se închină în consecinţă. Mergeţi înainte, Cristos a înviat!

  Dintre necredincioşi se remarcă ateii, printre care unii sunt sinceri şi de bun simţ, care au căutat adevărul, şi atitudinea lor este dată de concluzia momentului. Continuaţi cercetările, oameni buni, fără idei preconcepute, şi Dumnezeu vă va lumina. Dovezile istorice sunt multe şi elocvente. Cristos a înviat!

 În această categorie intră şi cei care se declară atei, pentru că e comod. Sau trendy. Dar n-au fost niciodată interesaţi de adevăr. Cristos a înviat, oameni buni!

  Categoria cea mai numeroasă rămâne cea a „credincioşilor”. Ei îşi apără cu îndârjire „credinţa”, dar Biblia le este străină, iar Cristosul, Înviatul, este un personaj mai degrabă mitologic. Ritualuri care nu au nicio legătură cu Cristos sau învăţătura Lui, se împletesc cu vagi învăţături biblice într-un amalgam pe cât de ciudat pe atât de toxic.

  Importanţa sărbătorii nu este negată de cei din această categorie, dar învăţătura care ar trebui să susţină evenimentul se reduce la „ce am voie să fac” şi „ce nu am voie să fac” în ziua de Paşte. Bunăoară, nu am voie să-mi tai unghiile, dar este recomandat, fiind sărbătoare, să-i trag un chef de pomină. Tragică înşelătorie.

  Oameni buni, Cristos a murit pentru păcatele noastre şi, înviind, S-a dus să ne pregătească un loc în cer. Şi ca să fim cu El nu trebuie decât să facem voia Lui. Iar voia Lui ne este cunoscută de pe paginile Scripturii. Haideţi să căutăm lumina! Cu ochii deschişi.

 Cristos a înviat!

 

Simion Felix Marţian

Învierea din noi

A înflorit lumina pe mormânt,
Venind de la fereastra veșniciei,
Când a căzut și ușa coliviei
Ce țintuise zborul de pământ.

Cel înviat, golind moartea de sens,
A pus în noi altoi de nemurire
Cu aripi odrăslite din iubire,
Și al eternitățiii gând intens.

Nemoartea prinde astfel rădăcini
În seve noi, izvoare de credință,
Dând nimburi pentru fiece ființă
Ce poartă rod în mugurii divini.

Și cum „sfârșitul” nu-i decât un prag
Spre-un „dincolo” țesut doar din lumină,
Îl așteptăm pe Înviat să vină,
Căci zorii veșniciilor ne-atrag.

Venim, Isuse drag, să-Ți mulțumim
Și, vrând să Te urmăm în înviere,
Ajută-ne ca-n toate sfânta-Ți vrere,
Iubind ca Tine, să o împlinim!

Simion Felix Marțian

La Ziua Internațională a Cărții

 De Ziua Internațională a Cărții, ridic deasupra Morii pavilionul filei înnobilate prin scris și, ieșind în pridvor cu rodul îndelung măcinatelor mele gânduri, idei și sentimente, îi salut pe toți oamenii „de carte”: scriitori și cititori, editori și tipografi, librari și IT-iști.
 Tuturor, dintr-o inimă dedulcită cu cititul și scrisul, la mulți ani, într-o binecuvântată lumină!

Sonet pascal

Plângeau  cu sânge mieii pe altare
Când spuza azimei îi da sărutul,
Şi-n rouă aducea ofrandă lutul
Verdeţuri pentru Paşte, reci, amare.

Aşa găsim în cronici începutul,
Dar Paştele jerfit pentru iertare
Transcende timp şi spaţiu şi uitare,
Căci Mielul jertfei este Absolutul.

El a cuprins cu braţe răstignite
Oceanul de-ntuneric şi durere
Al sufletelor de păcat coclite

Şi, din mormânt păşind în Înviere,
Deschis-a pentru vieţi înveşnicite
Un drum spre slavă, fără bariere.

Simion Felix Marțian

Isus în Templu, la exchange

 „Toate drumurile duc la Roma”, spuneau vechii romani. Dar nu se aplica și la evrei, pentru că în perioada sărbătorilor toate drumurile lor duceau la Ierusalim. La Templu. Veneau din cele patru vânturi, de pe unde-i purtaseră pașii, pentru a sărbători împreună. Și a aduce jertfe. Așa le poruncise Dumnezeu.

  Sărbătoriseră primul Paște înainte de trecerea prin Marea Roșie, și au continuat să-l sărbătorească de-a lungul timpului. În semn de aducere aminte. Și de ascultare.

Și era o nouă primăvară. Și un alt Paște. Altfel. Și primăvara și Paștele. Unice.

  Pelerinii veneau puhoi spre Ierusalim, ca la fiecare sărbătoare. Dar Paștele acesta urma să rămână în istorie. În cea veșnică. Căci printre cei veniți să se închine era și Isus, Învățătorul din Galilea. Dumnezeu și om. Și urma să plece din Ierusalim doar Dumnezeu.

  A fost primit cu urale la poarta cetății. O cetate pe care o iubea. Și pentru care a plâns. Strălucea în soarele primăverii Ierusalimul, purtând ca pe-o coroană Templul de pe Muntele Moria. Ținta lui Isus.

  Atmosfera din Templu L-a dezamăgit, însă, iar reacția Sa ne prezintă, parcă, un alt Isus. E drept că vacarmul de acolo nu putea să-L mulțumească. Când murmurul rugăciunilor era acoperit de mugetele boilor aduși la vânzare. Sau behăitul oilor. Căci uguitul porumbeilor, jertfa celor săraci, era mai puțin supărător. Și mai era și zornăitul monedelor de pe tarabele schimbătorilor de bani.

  Toate astea în Casa lui Dumnezeu, locul de închinare. Cum s-a ajuns aici? Cei care vindeau păsări și animale pentru jertfe veneau în întâmpinarea nevoii pelerinilor, care nu puteau să le aducă cu ei de la Roma. Nici de la Atena, Damasc, sau alte cetăți îndepărtate. Ar fi explicabil.

  Același lucru se întâmpla și cu schimbătorii de bani. Taxa la Templu se plătea în moneda Tirului, or plătitorii veneau din toate părțile, având monede grecești sau romane. Banii trebuiau schimbați. Și atunci de unde reacția lui Isus, care ni-L face de nerecunoscut?

  El care S-a dovedit atât de îndurător, gata să ierte, devine deodată intolerant față de acești comercianți din curtea Templului. Și acționează în consecință, scoțându-i afară din Templu. Iar schimbătorilor de bani le răstoarnă mesele.

  De ce? Pentru că lui Isus nu-i plac lucrurile amestecate. Spiritualitatea este spiritualitate. Activitatea acestor oameni avea legătură cu închinarea, fără, însă, a face parte din ea. Și locul lor nu era acolo, ci la piață.

  Oare câte din activitățile  noastre, de altfel necesare mersului lucrării, le substituim adevăratei închinări? Oare de câte ori nu murdărim curtea Templului cu activități prin care urmărim un câștig? Dacă nu în bani, în faimă.

  Isus vrea închinare sinceră. Și curățenie în curtea Templului. Putem să învățăm din experiența iudeilor, sau să așteptăm… biciul din ștreanguri. Ce alegem?

 

Simion Felix Marțian