La moara lui Felix

Despre moarte trebuie să scrii cu detașare. Departe de suflarea-i rece care-ți dă fiori pe șira spinării de-ți clănțăne tastatura. Doar așa reușești s-o cosmetizezi metaforic, drapând-o cu ingenuitate. Poți să-i faci chiar un tablou frumos când nu-i simți respirația. Și transmiți ce simți. Adică nimic.
Săptămâna aceasta am avut un deces într-o familie dragă. Au fost serile de priveghi și-apoi ziua înmormântării. A fost jale și-au fost lacrimi. Au fost mesaje de mângâiere, de încurajare, menite să reducă aciditatea lacrimilor. Și temperatura lor.

Am încercat să mă scutur de imaginile înregistrate, să fug de suflarea morții, dar una îmi stăruia în minte cu obstinație. Cea a lui Alexe, prieten și frate , văduv îndurerat, candidat la singurătate, având copiii departe de el. Nu am reușit să retușez imaginea, cum nu am putut nici să diger nodurile dureroase din gât, pe care le înghițeam cu mare efort.

Am evadat în lumea virtuală, unde, printre titlurile știrilor, ochii mi s-au oprit asupra unuia cu un accident soldat cu victime. În mod firesc, nu ne racordăm afectiv la toate tragediile, pentru că viața ar deveni de nesuportat. Doar când tragediile se petrec în apropierea noastră, sau eroii lor ne sunt apropiați, simțim răsuflarea morții.

Accidentul a avut loc la Bănița, aproape de „ograda” noastră, și asta m-a făcut mai atent. Am evaluat situația, deși nu-mi doream să simt din nou cum îmi suflă moartea-n ceafă. Doi tineri. Foarte tineri. 17 și 21 de ani. Ulterior am aflat că erau de la Biserica Filadelfia, din Petroșani. Nu-mi amintesc să-i fi cunoscut, dar e foarte probabil ca pașii să ni se fi intersectat, să fi stat chiar față-n față.

N-am fost deloc interesat de vinovăția cuiva în această tragedie, ci numai de dimensiunea ei, calculată în lacrimi părintești. Și strigătul iese, inevitabil: De ce, Doamne? Tăcere.
Tragediile se consumă în liniște, cu lacrimi înghețate de suflarea morții. Am simțit-o din nou. Era prin preajmă.

Am căutat să mă reculeg, când suflarea ei a venit iar. Intensă, gâfâită, rece. Cristi Țepeș. Vestea neașteptatei sale morți a împânzit internetul. Ce se întâmplă, Doamne?
L-am cunoscut pe Cristi într-o vară, la Valea Drăganului. O vară așteptată, pe care puteai să crezi că el o aduce. Cu iarbă verde și cer senin. Cu căldură și coacere. Era vară în privirea și-n glasul lui. Cristi Țepeș, omul cu care să-ți umpli inima, păstrându-l printre amintirile de mare preț.

E prea mult pentru mine, Doamne! Prea rece, prea aproape, prea intensă suflarea morții în ceafa mea. Dar, ce fac? Mă plâng? Iartă-mă, Doamne, și învață-mă să mă rog.
Să mă rog pentru Alexe și singurătatea văduviei lui. Să mă rog pentru părinții lui Vlad și Cosmin. Să mă rog pentru Lili Țepeș și cei șase copii rămași fără tată.
Să-i încredințez, prin rugăciune, în mâna Ta.

Cât despre suflarea morții, călește-mă, Doamne! Întărește-mă pentru tragediile cu care mă voi confrunta.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 decembrie 2015