Locul meu

„Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” (Ioan, 14:2-3)

Tu m-ai iubit încă de la-nceput,
De când zideai, rostind imperative,
O lume din nimic, din nevăzut,
Iar pentru mine, cel creat din lut,
Edenul numai din superlative.

Da, pentru mine modelai splendori
Într-o nemăsurată bogăţie
De zumzete, arome şi culori,
Dar cea mai preţioasă-ntre comori
Era neprihănita-Ţi părtăşie.

Mi-ai dat Edenul, locul minunat
Ţesut din dragoste doar pentru mine;
Ah, cum am putut fi aşa ingrat
Păşind, prin răzvrătire, în păcat
Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!

În bezna-n care-apoi m-am adâncit
M-am contopit prin trudă cu ţărâna
Din care eu eram alcătuit,
Udând-o cu sudoarea, istovit,
Şi lacrimile ce umpleau fântâna.

Tu m-ai iubit, însă, neîncetat
Şi mi-ai propus o nouă întâlnire
Aici, pe-un deal spre care-am alergat
Cu toată vina mea împovărat,
Să fiu iertat privind... la răstignire.

Te-ai dus apoi, al Golgotei erou,
Şi poate m-ar fi doborât furtuna
Dacă n-ai fi promis, ca un cadou,
Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou,
Să fiu cu Tine pentru totdeauna.

Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput?
O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine
Către splendori cum omul n-a văzut
Şi mintea lui încă n-a conceput.
Mi-e dor, Doamne ,mi-e dor! Mi-e dor de Tine!

Simion Felix Marțian

Sonetul verii

Se-mbrăţişează caldul cu seninul
În vremea dintre două rourări,
Şi năvălind şuvoi, din patru zări,
Îşi varsă verdele cu zel preaplinul.

Doar lanul se-aureşte-n aşteptări
Să-şi împlinească-n coacere destinul,
În pâinea ce va-nmiresma căminul
Când vara va cânta prin treierări.

E cald şi e frumos, şi-atât de bine,
Când straiul verii râde înflorat,
Dar coacerea e rostul verii-n sine.

De-aceea, Doamne, pentru crezul dat
Şi care-i încă mult prea crud în mine,
Dă-mi coacere, Te rog, ne’ntârziat!

Simion Felix Marțian

            Pomul bun


„ Nu este niciun pom bun care să facă rod rău, şi nici un pom rău care să facă rod bun.” (Luca, 7:43)

Îmi cântă roua-n frunze de cu zori
Şi mă răsfaţă soarele amiezii,
Amurgul mă îmbracă în culori
Iar noaptea-mi pune-n ram privighetori
Să cânt cu ele-n marginea livezii.

Am trunchiul viguros, bine fixat
De rădăcini adânci, către izvoare,
Coroana mea este smarald curat
Cu verdele-i de soare sărutat,
Dar rodul, rodul cum e, Grădinare?

Pot să hrănesc drumeţul ostenit
Cu roadele din ramuri, rumenite?
Sunt dulci? Sunt hrănitoare? De dorit?
Şi rostul pentru care-am fost sădit
Mi-l împlinesc cu cele oferite?

Sunt întrebări la care mă-nfior
Şi îmi zbârleşte scoarţa echivocul
Ştiind că numai pomul roditor
Are speranţă pentru viitor,
Pe celălalt îmbrăţişându-l…focul.

De-aceea cu evlevie mă-nchin
Cu trunchiul la pământ, şi-n rugăciune
Eu Te implor, o, Grădinar divin,
Pune în trunchiul meu de sevă plin
Altoi de dragoste şi fapte bune.

Să-mi plec cu dragoste spre trecător
Crengile verzi cu rod râzând în soare,
Nu doar frumos, ci bun şi hrănitor,
Şi în zăduful zilei fără nor
Să îi ofer o oază de răcoare.

Atunci voi şti că nu-s doar un copac,
Decor ivit pe verdele câmpiei,
Ci pomul bun prin tot ceea ce fac,
Sunt pomul Grădinarului pe plac
Sădit pentru Grădina veşniciei.

Vulcan, 30 noiembrie 2011

Sonet la poarta veșniciei

Nechează caii-n iureșul furtunii,
Purtând în coame bezne despletite;
Primejdia-nflorește sub copite
Și-n vatra urii ard mocnit cărbunii.

Mai fulgeră prognoze profețite,
Dar veghea lumii pare strânsă-n funii;
Istoria-i pe marginea genunii
Cu erele-nghițite de clipite.

E gata hăul veșnic să se caște,
Cum Tu ai hotărât din veac, Divine,
Punând în bob puterea de-a renaște.

E groază-n jur, dar eu privesc spre Tine,
Știind că sunt imunizat cu Paște,
Și port altoi de înviere-n mine.

Simion Felix Marțian

Fără lacrimi

Sorbim extaz din cerul siniliu
Și-a viață câmpul-curcubeu miroase,
Dar fâlfâie tristețea a pustiu
Când albe margarete mor în coase.

Pe suflet simți că-ți scriu cu măcăit
Boboci rotunzi ce par muiați în soare,
Dar vine-același negru fâlfâit
Când trag cortina-ntunecate gheare.

Luptăm avizi cu-al zilelor șuvoi
Să-i smulgem clipe dulci de bucurie,
Dar e un râu de lacrimi lângă noi
Pe care trec necontenit sicrie.

Sperând, ne punem pe secunde flori
Să-i fie vieții haină și cunună,
Dar viața ne răspunde uneori
Cu aspre mângâieri de.. mătrăgună.

O viață fără astea pare vis,
Dar visul ne dă semne de-mplinire,
Căci El, Mântuitorul, ne-a promis
Un loc în nesfârșita strălucire.

Și cei ce lăcrimând vor semăna
În brazda care deseori ne doare,
Cu Domnul slavei se vor bucura
Când zorii veșniciei dau în floare.

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 august, 2024

Sonet înstelat