Prin vălul întrebărilor, confuz,
Pătrunde a cunoaşterii etravă
Icnind, nesăţioasă şi bolnavă,
Luptând cu al misterelor refuz.
Ţâşnind cu-a supoziţiilor lavă
Percepe limitarea ca abuz,
Şi-n ceaţa orizontului obtuz
Se-mbată de-a-ngânfării ei otravă.
Dar zarea are altă transparenţă,
Purtând al certitudinii trofeu
Sculptat de a luminii chintesenţă,
Când curgerea dintr-un divin nucleu
Ne umple de-o magnifică valenţă:
Credinţa neclintită-n Dumnezeu!
Simion Felix Marţian
E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.
Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.
De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.
M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.
E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!
Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.
Ciceu Giurgeşti, august 2008
Odăjdii par să se încopcieze
Pe sufletul cu-al Duhului însemn,
Când în potopul viu de untdelemn
Se-neacă ghizduri, diguri şi faleze.
Numai altarul se înalţă demn
Din marea care pare să troneze,
Purtând în foc de tainice geneze,
Spre ceruri, gongul rugilor, solemn.
Şi-n tainica, mirabila unire
De untdelemn şi inimă şi cer,
Aflate-ntr-o divină afluire,
Vezi, dezlegând al timpului mister,
Ca un nonsens vocabula „murire”
Şi-atingi, în Duh, eternul în eter.
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 