Se gudură, lipindu-se de prag,
Păcatul refulat, ca o revanșă,
Și inima zglobie, neetanșă,
Se-mbată de șuvoiul lui dulceag.
Dar când virtutea vine iar la manșă
Ispita e respinsă, însă vag
Rămâne-n urmă izul de sfoiag,
Lăsat de vinovata avalanșă.
De ce să dregem și să oblojim
O rană care supurează, doare,
Când am putea, zeloși, s-o prevenim?
Ajută-ne, Părinte, cu-ndurare,
Ispitelor să ne împotrivim
Punând la ușa inimii zăvoare.
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 