Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea
Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,
Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea
Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.
Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,
Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,
Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:
Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!
Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime
Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,
Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:
Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?
Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!
Se-aprinde orizontul când soarele apare
Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,
E-acolo şi limanul, doar la un pas… mai mare,
Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!
Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 24 iulie 2018
La moara lui Felix 
Versurile acestea sunt minunate, desi caracteristica poeziilor tale este melancolia, tristetea. Remarcabil faptul ca, fiecare poezie are un final luminos!
Mi-a placut in mod special penultima strofa:
„Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!”
Asa este numai credinta in Dumnezeu, este sursa sperantelor noastre, intotdeauna!
Fi binecuvantat!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A republicat asta pe Ciprian Barsan.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A republicat asta pe Dumnezeu e în control.
ApreciazăApreciat de 1 persoană