La moara lui Felix

Deşi elegia există
În lacrima toamnei, în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat, tot mai reci,
Frunzişul îl smulg, îl ridică
În stol pastelat, ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări, profeţit,
Menit ca să smulgă, să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie, e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

Vulcan, 25 septembrie 2007