Istoria-ncalță bocancii, din nou,
Punându-și podoabe găsite-n rastele,
Și hâde miasme cu moartea în ele
Dau tușa finală acestui tablou.
Șenile și sânge și foc și zăbrele,
Și goarna chemând cu funestu-i ecou
Dau lumii aspect de sinistru cavou
Și flamura păcii scâncește-n atele.
Război? Dar de ce, când e pace-n Cristos!
Iubind, să cântăm din viori, nu din durdeȘi totul va fi mai curat, mai frumos!
Lăsând la o parte discordii absurde,
Și-aducând Dumnezeului păcii prinos,
Dați drumul pe pajiște păcii, să zburde!
Simion Felix Marțian
A început războiul! Este o știre șocantă, chiar dacă nu am fost luați prin surprindere, având în vedere tatonările preliminare. Este o veste tristă, care dă fiori. Pentru că războiul înseamnă nenorocire, cu toată hidoșenia lui.
Războaiele trebuie să fi apărut în zorii omenirii, ca ocupație a unor bătăuși cărăora le plăcea ceea ce făceau. Și care au descoperit că e mai ușor să tragi cu arcul decât să dai cu sapa. Și s-au apucat de jefuit. Cu timpul au luat și grădina vecinului. Cu vecin cu tot, că doar trebuia să o muncească cineva. Bătăușul mâncându-i doar grâul și… bostanii.
În curgerea mileniilor, oamenii s-au mai civilizat. Asta, dacă folosim ca „barometru” al civilizației… consumul de săpun, cum se propune. Halal civilizație! Putem să și mâncăm săpun dacă folosim progresul tehnico-științific tot spre distrugere. Nu s-a făcut nicio descoperire importantă care să fi fost folosită doar spre binele omului. Ci și împotriva lui.
Manifestările războinice din antichitate își căutau justificarea printr-un plus de pâine. Dar pentru că bătăușii erau de calibre diferite, interveneau și orgoliile. S-a schimbat ceva odată cu civilizarea? Nimic! Doar că armele au devenit mai sofisticate. Mai… eficiente. Și, evident, mai scumpe.
Mai e o deosebire notabilă. În antichitate, bătăușul șef intra în focul luptei. Stârnea un conflict, ca pe urmă să se arunce în vâltoare. Azi nu mai e așa. Orice nebun poate să-și arate mușchii la televizor, ca mai apoi să rămână la butoane. Nu intră în raza de acțiune a mașinii de război. Iar familia îi este la adăpost. Nici măcar nu se uită la știri să vadă mame cu copii în brațe, fugind din fața gloanțelor. În timp ce tații sunt schilodiți.
Țarul de la răsărit nu face excepție. Nici acest judoka nu intră pe saltea. Se înarmează cu cinism și face un simultan de șah cu toată lumea. Și rânjește. Războiul e aici, nimicitor, aducător de suferință. Cu urmări îngrozitoare.
Nu putem schimba starea lucrurilor. Pentru asta există oamenii politici. Diplomați. Dar putem să ne deschidem inimile pentru a oferi ajutor celor ce sunt direct afectați. Și le putem fi alături și cu rugăciunile noastre. Nu putem împiedica dezastrul, dar să căutăm să-l facem suportabil. Cu ceea ce avem la îndemână.
( 3 februaria 1922 – 3 februarie 2022, 100 ani de la naștere)
Cânta privighetoarea pe Siret
În sălciile verzi și trestii frânte,
Și parcă lunca murmura încet
Când începea Culai și el să cânte.
Acest copil cu chipul luminos
A îndrăgit încă de mic cântarea,
Dar pentru că-L iubea mult pe Christos,
În cânt și-a pus si crezul și-nchinarea.
A dus în viață cântecul cu elLa cei spre care revărsa iubire,
Și lângă note-a pus în cânt și zel,
Știind că munca lui este zidire.
Dar a văzut, slujind neîncetat,
Că nu-i ușoară calea pocăinței,
Căci zbirii răi, cu chip întunecat,
I-au dat un... „Sfânt cuptor al suferinței”.
Cinci ani de închisoare, ani de chin,
Departe de cei dragi și de-nchinare,
Dar, întărit de Cer sub... „Cer senin”,
El a cântat și-a scris și-n închisoare.
Mii de cântări vibrează și acum
În inimi care pentru Domnul cântă,Căci Niculiță ne-a lăsat un drum
Și prin cântare o lumină sfântă.
Prin tot ce-a scris el e prezență vie
Și ce-a cântat e Cerului prinos,
Căci viața lui a fost o simfonie
Și a fost dirijată de Christos!
Simion Felix Marțian
Siegen, 18 ianuarie 2022
La moara lui Felix 