Mă-ngrozesc să constat că mi-e veacul bolnav, Măcinat de o tragică boală, Și, sfidând nonșalant diagnosticul grav, El se stinge încet de… spoială. A pătruns peste tot, se cultivă intens Și trăim doar prin ce-i „la vedere”, Căutăm la decor străluciri fără sens Și izvor nesecat de plăcere. Ne zidim din cochilii lipsite de fond Și castele și visuri semețe, Colindând pe aripă de gând vagabond Suprafețe lucind. Suprafețe. Dar există un puț nesecat și profund Care poate s-adape pământul, Și în care izvoare de viață se-ascund, Iar această fântână-i Cuvântul. Simt un dor arzător de-a pătrunde-n adânc, Scufundat în esență de viață, Și de-acolo să beau, să respir, să mănânc, Vindecat de ce-i doar… suprafață. Îndrăzniți, oameni buni, Dumnezeu ne-a chemat Să-i sondăm prin cunoaștere taina, Adâncindu-ne-n El vom fi apți de zburat, Veșnicia fiindu-ne haina! Simion Felix Marțian Neunkirchen, 11 iunie 2019
La moara lui Felix 