E pământul brăzdat de izvoare de-argint Care curg șerpuind, susurând tremurat, Dar cu susurul blând prea adesea ne mint Și pe undele lor poartă-al morții stigmat. Bramburim însetați și cădem osteniți, Dar sorbitul dorit e pericol mortal Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți, Căutând un izvor cu fluidul vital. Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer, Dar umblăm cu busole lovite de-amoc Și izvoarele bune din jur parcă pier, În pojarul iscat curgând râuri de foc. Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar, Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși, De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari! Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins, Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați, Simt iubirea curgând și, săpând în adins, Pot în Numele Tău adăpa însetați. E pământul brăzdat de torente ce curg Dar nu știm uneori ce ne e de folos, De aceea ne lasă-n al lumii amurg Fântânari să foreze în Stânca... Hristos! Simion Felix Marțian Siegen, 15 mai 2023
La moara lui Felix 