La moara lui Felix

Cu foc și sete mă-ncolțea pustia
Când, ca pe Moise, m-ai chemat din rug;
Mă apăsa arzând imensul crug,
Iar ziua parcă-și amâna chindia.

Puteam încă de-atunci să mă conjug
Cu dragostea Ta mare cât vecia,
Dar mi-am purtat prin veacuri pribegia
Când am ales de ochii Tăi să fug.

În mreaja căutărilor năuce,
Pustia ca un foc m-a mistuit,
Dar a venit a vremilor răscruce

Când m-ai chemat din nou și mi-ai vorbit
De pe un deal, de-acolo de pe cruce,
Și de atunci pustia a-nverzit.

Simion Felix Marțian