Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.

Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.

Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul  către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.

Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.

Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Către Împărăția ce-o să vină.

Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât... eternitatea!

Simion Felix Marțian

Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau… o tăvăleală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui…Dumnezeu!

 De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi.Că am fi meritat altceva.

  Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus” s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.

   În această situaţie disperată, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.

  Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)

  Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu… happy end.

  Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)

  Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o rugăciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!

 

Simion Felix Marţian

 

Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.

Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.

Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.

Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.

În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.

Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!

În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.

Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.


Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.

Simion Felix Marțian