Eu n-am urcat pe Moria, Divine,
Şi n-am icnit urmând cărări de foc
Să pun pe-un taler dragostea de Tine,
Pe celălalt de toate la un loc.
Nu, n-am urcat cu plumbul în picioare,
Cu lacrimi înghiţite, ghimpi în gât,
Să pun pe-altar o dragoste-arzătoare
Şi-al meu răspuns solemn: Numaidecât!
Privesc din nou la drama consumată,
Cu-al ei scenariu viu, tulburător,
Iar ţipătul: „ Unde e mielul, tată?”
Îmi intră-n inimă, sfâşietor.
Eu nu întreb: „Ce ai simţit, Avrame?”
Căci ştiu, ca tată, bine ce-a simţit,
Dar el ştia că-n focul unei drame
Tu vei purta de grijă negreşit!
Pornesc şi eu spre testul de jertfire,
Ducând spre-altar cu mine vreun Isac,
Dar vreau să cred mai mult, Iehova Ire,
Că Tu vei fi cu mine, azi... şi-n veac!
Simion Felix Maţian
Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte,
Nu e nevoie să veniți în frac,
Doar să aveți acolo, în rucsac,
Amnarul care-aprinde simțăminte.
Apoi, în cadru paradiziac,
Să împletim poemul viu, fierbinte,
Care să poarte-n miez vibrații sfinte,
Fiind la rana sufletului leac.
Veniți într-un pelerinaj perpetuu
Pășind cu grijă-n universul meu,
Unde, din voi, se va ivi sonetul.
Intrați, nu pierdeți vremea în antreu,
La masa unde-așteaptă alb caietul
E numai gândul meu și Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.
Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.
Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.
Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Către Împărăția ce-o să vină.
Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât... eternitatea!Simion Felix Marțian
Purtând solstițiul ca pe o hlamidă
Bătută cu cireșe de rubin,
La țărmul verii, de lumină plin,
Adastă luna iunie, candidă.
Se-ascunde curcubeul, clandestin,
Prin iarba sărutată de acridă,
Și muzica prin păsări e fluidă
Și-n greieri acordați în sol senin.
Mă invadează vara, por cu por,
Și-n flori de câmp cu puf de reverie
Îmi pregătesc o pistă pentru zbor,
Să mă înalț, pe-aripi de poezie,
Cu închinarea mea spre Creator:
Mărire Ție-n veci, mărire Ție!
Simion Felix Marțian
Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.
Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.
Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.
Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.
În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.
Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!
În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.
Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.
Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.
Simion Felix Marțian
În lumea tainelor de nepătruns
Cu drumurile ei întortocheate,
Umblăm printre capcane camuflate
În căutarea unui sens ascuns.
Ne bântuie mistere încifrate,
Din negura ce-și este îndeajuns,
Și când înmugurește vreun răspuns
Este mușcat de vânturi înghețate.
Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr,
Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul?
Și am găsit răspuns în Adevăr.
Înțelegând, mi-a înflorit avântul
Ca sărutarea florilor de măr,
Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul!
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 