La moara lui Felix

Pe ulițele vremii bate vântul
Și-n curțile-i închise latră câini;
Și-a pus zăbrele și zăvor pământul
De care-atârnă noduroase mâini.

Duhnește rău a moarte pregătită
La foc intens, cu ideologii.
Cine să vadă lacrima strivită
În pleoapa inocentei nostalgii?

Lumina-i grea de arcuri încordate
Și-orice cuvânt înțeapă dureros,
Când zâmbetele sunt încătușate
Iar un salut e scrâșnet veninos.

Având restricții și la simțăminte,
Clamăm lozinci cu softul programat.
Mi-e dor de-un „Bună ziua!” spus fierbinte
Sau – de ce nu? – „Christos a înviat!”

Mi-e dor de oameni plini de bunătate
Cu zâmbetul senin „la purtător”,
Mi-e dor de ștrengării nevinovate,
De cântecul din inimă mi-e dor.

Mi-e dor de-o lume... altfel, cu iubire,
În care se trăiește luminos.
Hei, oameni buni, vă dau acum de știre:
Găsim acestea toate la Christos!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 iulie, 2023