La moara lui Felix

Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?

Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.

Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.

Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.

Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!

Simion Felix Marţian