Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”… Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. (Matei 6:31-32)
Când inima ţi-e cer senin şi zbor
Şi pacea te cuprinde ca o mare,
Vezi orizontul tresărind uşor,
Apoi un nor venind şi înc-un nor
Şi-ncep să picure îngrijorare.
N-a mai rămas nici urmă de senin
Iar cerul inimii e ca de smoală
Şi plouă ne-ncetat, plouă hain
În sufletul de-amărăciune plin,
Cuprins de umezeală ca de-o boală.
S-a tulburat şi pacea care-a fost
Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:
Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?
Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?
Şi tună lung, cu un ecou ce doare.
Dar soarele din nou va străluci
După furtuni, înveselind pământul;
Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,
Deci şi tu poţi furtuna birui
Dacă priveşti încrezător Cuvântul.
Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,
Căci Cel ce păsărilor dă mâncare
Şi-mbracă florile în strai de vis,
Este cu noi, aşa cum ne-a promis,
Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.
Să căutăm Împărăţia Sa
Şi să tânjim după neprihănire,
Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,
Nu noi, ci Domnul le va rezolva
Prin binecuvântata Lui voire.
Crezând aşa, noi curcubeie cresc
În inimi, cu invazia luminii
Din care mulţumiri se împletesc,
Căci înaintea Tatălui ceresc
Suntem mai preţioşi decât… toţi crinii.
Simion Felix Marțian
Din volumul „Triumful vieții”, Metanoia-Oradea, 2013
Se sfâșie amiezile-n fâșii
Trăgând de trena soarelui prin spice,
Cănd ele-ncearcă fruntea să-și ridice
Simțind povara marii bogății.
Și-n vântul serii șfichiuind din bice
Sunt tot alături, ca și-n vijelii,
Dar și când se-nfrățesc, cu mii de mii,
Și-n miezul pâinii se-mplinesc ferice.
Ca spicul purtând rod la subsuoară,
În lanul Tău făptura-mi dă să crească
Spre coacere, cu cei ce mă-nconjoară.
Căci, Doamne, numai dragostea frățească
Ne va uni când, chiar trecând prin... moară,
Vom da arome-ntr-o eternă pască!
Simion Felix Marțian
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(...) nu mai este bună la nimic...” (Matei 5:13)
Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!
Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!
Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!
O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!
Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!
Simion Felix Marțian
Să semănăm pe tot pământul gări,
Căci vrea paralelismul să ne-absoarbă
Și, molipsiți de indolență oarbă,
Ne ignorăm, imuni la abordări.
Macazurile risipite-n iarbă
Vor da noi șanse de intersectări,
De noi scântei, de tainice vibrări,
Și dragostea putea-va iar să fiarbă.
Ducem cu noi, absurd și violent,
Pe linii paralele neiubirea,
Cu egoismul ca ecartament,
Dar, la macaz oprindu-ne privirea,
Ne vom cunoaște într-un nou prezent
Și vom cunoaște... și Dumnezeirea!
Simion Felix Marțian
„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” (Ieremia, 29:11)
Cu primele file săpate în piatră Când slava divină drapat-a Sinaiul, E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră, Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.
O Carte divină ce nu-i numai carte, Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa, Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte, Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.
Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină, O candelă-n beznă prin ea străluceşte Iar ceaţa dispare, se face lumină!
Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste, Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!
Pe filele ei Adevărul tronează Şi Calea spre veşnica slavă ne-arată, Chiar dacă adesea pe mulţi… deranjează, Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.
Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire Din slove de spirit, gustând astfel zborul Cu aripi de pace, de crez, de iubire.
Cu primele file în piatră săpate Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie, E Cartea divină, e Cartea ce poate Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!
La moara lui Felix 