Pe-al toamnei portativ cald, arămiu,
Stau note de... ciorchini, îmbietoare,
Dând largi acorduri simfoniei care
Vibrează viu sub cerul siniliu.
Aceste boabe înmuiate-n soare
Ideii de-a rodi se circumscriu,
Și-n palma anotimpului târziu
Revarsă gust, miresme și culoare.
Vierul vede-n mine o mlădiță
Și-așteaptă ca în viață să rodesc,
Purtând aromă-n fiece bobiță.
Așa că, peste toate, îmi doresc
Să fiu o mladă ce rămâne-n Viță,
Luându-și seva din izvor ceresc!
Simion Felix Marțian
Siegen, 27 octombrie, 2023
Toate călătoriile precedente au fost în același areal, în limitele aceleiași hărți. Călătorise, potrivit relatărilor evangheliștilor, în ținuturile unde locuiau copiii lui Israel. Și în mijlocul lor propovăduia și făcea minuni. Dar de data asta lucrurile stau altfel, iar traseul Mântuitorului este unul neobișnuit.
Plecând de la Marea Galileii, Isus „S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului.” (Matei, 15:21) Așa că… am putea întreba cu uimire: Ce căuta în Fenicia, pe țărmul Mediteranei? Iar răspunsul l-am găsi în acțiunile sale de acolo. Pentru că l-a abordat o femeie disperată. O femeie canaanită a cărei durere sfâșietoare era generată de starea fiicei ei.
Aceasta era bolnavă, „muncită rău de un drac”.(vers 22) Nu e greu să ne imaginăm ce era în inima mamei, vâzându-și fetița suferind. Iar la suferința ei se adăuga respingerea, excluderea din cercurile în care ar fi vrut să o vadă înflorind. Cum dorește orice părinte. Toate acestea îi erau refuzate.
Ce n-o fi încercat femeia? Cum n-o fi invocat zeitățile canaanite? Dar suferința fetei persista, iar a mamei se adâncea. De ce nu ar fi încercat și la Isus? Auzise de El și își făcuse temele. A învățat și cum să I se adreseze: „Doamne, Fiul lui David!” (vers 22)
Au urmat cele trei bariere. Mai întâi tăcerea Mântuitorului, apoi respingerea. Și la urmă, jignirea. Toate acestea nu erau decât teste ale credinței, pentru că Isus a lucrat întotdeauna cu dragoste. Și în acest caz era pregătit să procedeze la fel.
Femeia a trecut examenul cu tenacitate, determinându-L pe Isus să exclame: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești.”(vers 28)
Versetul următor (29) ne surprinde din nou: „Isus a plecat din locurile acelea și a venit lângă Marea Galileii.” Așadar, o călătorie lungă și obositoare de la Marea Galileii la Marea Mediterană și înapoi. Fără să fi întârziat prea mult pe acolo, pentru că Evangheliile nu relatează alte fapte în afara celui menționat. Și uimirea noastră continuă: A făcut atâta drum pentru o femeie… dintre neamuri?
Și înțelegem că Dumnezeu are Schengenul Lui, spațiul iubirii nelimitate. Spațiul fără bariere politice, lingvistice sau confesionale. Este gata să ofere mângâiere celor care trec testul credinței. Pentru că în soluționarea petițiilor noastre către Dumezeu, credința este obligatorie. Isus ne-a oferit, printr-o călătorie neobișnuită, exemplul de credință al unei femei… necredincioase.
Mi-e plină călimara de idei
Vibrând în fiecare picătură,
Cerneala-ar aflui peste bordură
Cu forța de-a crea-n esența ei.
Și am putea, pe-a filei țesătură,
Să facem lumi, cioplindu-le în stei,
Și soarelui să-i punem clopoței,
Brodând în fantezii fără măsură.
Dar o strunesc și simt că se-nfioră
Când îi aleg un drum spre infinit,
Iar rugăciunea mea spre ceruri zboară:
Părinte bun, Te rog acum, smerit,
Fă Tu ca eu și-umila-mi călimară
Să curgem într-un psalm fără sfârșit!
Simion Felix Marțian
Siegen, 20 octombrie, 2023
Cu pleoapa ridicată a candoare
Și brațele deschise către zări,
Fereastra poartă-n ochiul ei chemări
Și-aduce-n casă razele de soare.
Dar ea-i deschisă și spre depărtări
Și, cu larghețea ei cuprinzătoare,
Ne duce pe cărări strălucitoare,
Ne poartă în mirifice sondări.
Se lasă, Doamne, bezna peste lume
Sub storul greu de-atâta cazier,
Și zările n-au nici contur nici nume.
Speranțele fără lumină pier,
De-aceea, spre trezirea vechii hume,
Fă-ne ferestre spre și dinspre cer.
Simion Felix Marțian
Siegen, 13 octombrie, 2023
Ce părinte n-ar înţelege, oare, cum sună în gura unui tată cuvintele: „Fetiţa mea trage să moară!” (Marcu 5:23). Sau n-ar înţelege zbuciumul lui. Aceasta era tragedia pe care o trăia Iair, un fruntaş al sinagogii. Singurul său copil, o fetiţă de doisprezece ani, era pe cale să… se stingă.
Neputinţa de a face ceva într-o astfel de situaţie generează disperare. Fă ceva, tată! Dar ce? Încotro să mă-ndrept? La cine să apelez? Ce s-ar putea face, totuşi? Chiar dacă dacă n-ai fost pus în situaţia de a pune astfel de întrebări, nu e greu să înţelegi ce era în inima acestui tată.
Speranţa a înflorit când Isus a revenit în cetatea lor, aflată pe malul apusean al Ghenezaretului. Acel Isus? Da, acel Isus, Învăţătorul care făcea miracole. Ce trebuie să fi simţit Iair? El, fariseul, s-a dus să I se închine, rugându-L să intervină. O, binefăcătoare speranţă!
Dar lovitura a venit năucitoare, prin cei sosiţi de la locuinţa lui: „Fetiţa ta a murit, nu-L mai deranja pe Învăţător!” Şi speranţele se năruie. Reînvie, însă, când Isus, care urmărea scena, îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!”
Ce să crezi? Şi… cum? Doar oamenii aceia ştiau ce vorbesc. E moartă!!! Crede, Iair! Dumnezeul despre care le vorbeşti oamenilor în sinagogă are putere asupra morţii. Iar Cel ce stă în faţa ta a dovedit că poate face minuni. Nu te-ndoi, Iair!
Şi miracolul s-a produs. La cuvintele lui Isus: „Talita, cumi”, fetiţa s-a ridicat şi a început să umble. Pentru că Isus era acolo. Şi pentru că Iair a crezut, împotriva evidenţei.
Ni se-ntâmplă prea des să ne lăsăm cuprinşi de disperare în situaţii mai puţin dramatice. Mult mai puţin! Când nici măcar nu este vorba de viaţă şi moarte. Oare Dumnezeul lui Iair nu este şi Dumnezeul nostru? Isus e mereu pe aproape. Doar la… o rugăciune distanţă.
Încercarea e prea grea şi nu vezi nicio ieşire? Ascultă cuvintele lui Isus: „Nu te teme, crede numai!”
„Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!” (Ps.122:6)
Atâtea tragedii ai cunoscut
Sub apăsarea marilor imperii
Încât istoria ţi-e plâns durut,
Izvor de lacrimi trist, neîntrerupt,
Ca un dezgheţ în streaşina durerii.
Deşi ai pacea-nscrisă pe blazon,
Istoria s-a dovedit rapace
Legându-te cu zbucium de pripon,
Iar pentru tine a rămas doar zvon,
Un vis neîmplinit, râvnita pace.
Istoria ţi-a înlesnit cândva
O întâlnire-n ziua cercetării,
Când Dumnezeu plângea la poarta ta
Prin Cel ce-aduce pace, pacea Sa;
Cristos chema, dar n-ai răspuns chemării.
Ierusalim, n-ai pace nicidecum
Şi-mpejurările îţi sunt ostile
Căci iată cum îţi bate-n porţi, acum,
Venind întunecată de pe drum,
Istoria-ncălţată cu şenile.
Te răvăşesc rachete zile-ntregi
Şi pacea iluzorie se curmă.
Tu o doreşti, dar nu poţi să-nţelegi
Că Domnul păcii vrea să Îl alegi,
Iar profeţiile te-ajung din urmă.
Le vezi plesnind în muguri de smochin
Şi-n verdele ce vara o vesteşte,
E vremea ta, străvechi Ierusalim,
Să Îl primeşti pe-al păcii Prinţ divin
Căci El domnia păcii pregăteşte.
Shalom aleihem* şi acum şi-n veci,
Iar peste zbucium să se-aşeze praful
Şi de-ţi mai bate-n porţi, cu gheare reci,
Venind pe tenebroasele-i poteci,
Războiul să îşi scrie epitaful.
*Shalom aleihem(aleichem)- Pacea să fie cu voi(ebr.)Simion Felix Marțian
Vulcan, martie 2009
În largul vieții, ca în larg de gând,
M-avânt vâslind prin ceața de confuzii,
Și-n barca peticită cu iluzii
Dau aripi viselor ce vin la rând.
Însă curajul meu cere perfuzii
Și eroismul se înmoaie când
Se sparg de el talazuri spumegând,
Iar eu îmi trec în buletin... contuzii.
Se-nalță valurile către cer,
Purtându-mi disperarea-n clipe grele,
Dar aducându-mi un îndemn: să sper!
Am înțeles că pot umbla pe ele
Numai crezând, și-am început să cer:
„Ajută, Doamne, necredinței mele!”
Simion Felix Marțian
Siegen, 6 octombrie, 2023
Poate că săgețile soarelui eliberate din platoșa norilor puneau curcubeie în țurțurii care împodobeau știubeiul. Sau – cine știe? – poate că fluturii de argint ai zăpezii pluteau într-un văzduh cenușiu, răsucind liniște pe fusul zilei. Poate…
Dar ceea ce se poate consemna este faptul că în acea zi de început a anului 1957, deschidea ochii uimiți spre lume cel ce stă acum la tastatură încercând să descâlcească firul unui destin poetic.
Îmi place să-mi imaginez că în acel început de ianuarie sticleții mai țipau galben în copacii decorați cu promoroacă, luându-se la întrecere cu voiniceii încotoșmănați care-și târau steaua prin nămeți, purtând urările în inimă. Copiii satului, viitorii mei tovarăși de joacă.
N-aș putea spune ce mă preocupa atunci, în acel început de an și de… viață, în afară de confort și laptele matern, dar pot să spun cu siguranță ce nu mă preocupa: Taina scrisului! Sau, cel puțin, nu încă. Pentru că interesul meu pentru litere, pentru cuvântul scris, s-a născut destul de timpuriu.
Am început să citesc înainte de a merge la școală. Și dacă astăzi acest lucru se întâlnește frecvent, atunci nu era așa. I-am uimit pe cei din preajma mea cu manifestarea precocității, pentru că nimeni nu se ocupase în mod special de mine să mă învețe tainele literelor. Fratele meu Nelu, cu doi ani mai mare, își făcea cu sârguință temele, iar eu, fascinat de ceea ce vedeam, renunțam la joacă lipindu-mă de el și urmărindu-l cu atenție.
Așa am învățat să citesc. Și să scriu, chiar dacă foloseam doar literele de tipar. Din acea perioadă se poate vorbi de primele mele încercări „literare”. În versuri și proză. Scriam pe foi rupte din caietele fratelui meu și mă visam scriitor. Am încercat chiar, preșcolar fiind, să împrumut cărți de la bibliotecă, dar am fost refuzat. Și am fost sfătuit să mai am răbdare. Nu am avut. Am apelat la cei care nu erau refuzați. Și cărțile ajungeau la mine.
Mi-am clădit copilăria din joacă și cărți. Sau viceversa. Poate n-am fost partenerul de joacă cel mai potrivit. Fratele meu Ghiță, născut la doi ani după mine, îmi amintește acum, când purtăm argint în părul… rămas, că nu intram pe teren, deși era nevoie în echipă, ci stăteam pe margine, tolănit în iarbă, cu o carte în mână. Citeam mult și aproape la întâmplare. Fără o coordonare care ar fi adus un plus de înțelegere, o imagine de ansamblu. Îmi amintesc că am citit în clasa a patra „Întunecare” de Cezar Petrescu și „Enigma Otiliei” de George Călinescu. Deși nu era tocmai vârsta potrivită pentru ele. Absorbeam cu sete, ca un burete care nu poate să facă distincție între lichide. Așa mi-am tapetat copilăria multicolor, cu Dumas și Karl May, cu Dickens și Mark Twain, cu Victor Hugo și Jules Verne. Și câți n-or mai fi fost! Dar și cu sciitori români: Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Slavici, Drumeș, Constantin Chiriță și mulți, mulți alții.
Mai târziu am început să-mi ordonez lecturile, fie tematic fie pe autori, când am trecut la cărți mai profunde. Bunăoară, i-am acordat lui Balzac câteva luni pentru un periplu prin ciclurile Comediei umane.
Deși iubeam poezia și recitam atât la școală cât și la biserică, ba chiar începusem să scriu cu timiditate, nu acordam efectiv atenție marilor cărți de poezie. Doar Eminescu era nelipsit din ghiozdanul meu, încât multe poezii le mai pot recita și astăzi din memorie, una dintre ele fiind „Luceafărul”. Am simțit, însă, că tresar înfiorat, citind proză, la pasajele cu abundență de metafore. Și-mi rămâneau în memorie fraze din Ionel Teodoreanu sau Zaharia Stancu. Și asta m-a determinat să caut metafora la ea acasă. În cărțile de poezie.
Încercările mele poetice din copilărie erau apreciate de cei din jurul meu, inclusiv de dascălii de specialitate, dar felicitările nu erau de ajuns. Nici aplauzele. Lipsea îndemnul concret: Scrie, băiete! Și eu continuam să visez ascuns în spatele timidității.
La una dintre întâlnirile anuale la „Fiii satului, fii ai Împărăției”, pe meleagurile natale, la Ciceu Giurgești, m-am întâlnit cu fostul meu profesor de Limba și literatura română, domnul Constantin Rusu, care participa în calitate de… primar. Era în 2008, anul debutului meu editorial, iar eu duceam cu mine primul meu volum de poezii. Ne-am fotografiat împreună, iar încântarea domnului profesor de a-și vedea un elev urmând drumul literelor, m-a emoționat.
Am avut dascăli buni și l-aș mai aminti pe domnul profesor doctor Titus Moraru de la „Ady Șincai” (cum se numea pe atunci) din Cluj. Cu el am simțit la orele de Literatură universală fascinația frescei literare în ansamblul ei, ca fenomen artistic. Dar eu acumulam doar, părăsind încet gândul scrisului. Și visul meu din copilărie. Scriam doar sporadic și de amuzament. Mă urmărea ideea că literatura este politizată, iar ca să publici trebuie să scrii elogii… partidului unic. Acest lucru era în mare parte adevărat, dar se scria, totuși. Poate că aceasta era scuza mea de a nu lupta. Citind revistele literare ale vremii, mă mai imaginam uneori publicat. Și, da, încă mai visam o mașină de scris. Un vis neîmplinit, pentru că la vremea potrivită am trecut direct la tastatură.
O schimbare notabilă în viața mea a fost determinată de întâlnirea cu Dumnezeul mântuirii. Nu eram străin de învățătura privitoare la divinitate, pentru că primisem educație în acest sens. Ba chiar scrisesem în copilărie poezii cu tematică religioasă. Doar că viața mea găsise un alt traiect. Dar a venit acel moment decisiv în care am ajuns la un alt nivel al înțelegerii și am cunoscut cu adevărat dragostea lui Dumnezeu. Acel moment când Dumnezeu m-a dezarmat de argumente și m-a dezbrăcat de platoșa ateismului.
Care este rostul acestei amintiri într-un context literar? Ei bine, urmarea acestei întâlniri a fost și regăsirea drumului spre poezie. Și stabilirea tematicii prioritare din scrierile mele. De altfel, Biblia cuprinde în paginile sale multă poezie. Vechiul Testament a fost scris în mare parte în versuri. Și-apoi, dacă scriind ne putem închina, să o facem!
Am publicat relativ târziu, debutând în revista „Cuvântul Adevărului”(2005). Dar, totuși, nu prea târziu, pentru că mai trăia mama. Ea mi-a transmis, ca moștenire, aplecarea spre poezie, iar bucuria i-a fost mare. Bucurie pe care au trăit-o toți cei care m-au încurajat și m-au susținut, între ei fiind, evident, și Mihaela, soția mea. La „Cuvântul Adevărului” am primit și primul meu premiu pentru poezie: Premiul de excelență, 2008.
Debutul editorial a avut loc în 2008, La editura Metanoia din Oradea, cu volumul „Poezii – Să iubești și să învingi”. Au urmat, la aceeași editură, „Triumful vieții” (2013) și „Cărări de lumină” (2018). Mai sunt prezent cu versuri în câteva antologii colective:
-„Poetica” – Cenaclul Poetic Schenk, Editura Dionysos-2018
-„Toamna Cuvântului” – eCreator, Baia Mare-2018
-„Cercul Poeților-IV” – Cercul Literar de la Cluj, Editura Colorama-2020
-„Litera Nordului” – Editura George Coșbuc, Bistrița-2021
-„Lirism în cromatica toamnei” – Editura George Coșbuc, Bistrița-2021
M-am bucurat, de asemenea, de găzduire generoasă în paginile unor prestigioase reviste literare, ca: „Rotonda valahă”, „Litere”, „Caligraf”, „Poezia”, „Discobolul”, „Portal-MĂIASTRA”, „Axis Libri”, „Actualitatea literară”, „Contrast literar”, Algoritm literar”, „Caiete Silvane”, „Constelații diamantine”, „Thymes”, „Sintagme literare”, „Contraste culturale”, „Monitorul de Poezie”, „Caietele Columna”, „Vâlcea Literară”, „Helis”, „Perspectiva”, „Logos și Agape”, „Armonii Culturale”, „Climate literare”, „Urmuz” , „Leviathan” „Conexiuni culturale” (SUA), etc.
Am început colaborarea cu revistele literare la îndemnul binevenit al talentatului poet timișorean Ticu Leontescu.
De mare importanță în formarea mea poetică este și prezența în cenaclurile literare online „Cercul literar de la Cluj” și „Cenaclul poetic Schenk”, unde am întâlnit oameni deosebiți, poeți talentați, cu care am și participat la două antologii.
Alte premii literare, în afara celui din 2008:
-Premiul I la Concursul Național de Creație Literară „Traian Dorz” – 2019
-Premiul I la Festivalul- Concurs Internațional „Lumină lină”, Timișoara- 2019
-Premiul I la Festivalul- Concurs Internațional „Lumină lină”, Timișoara- 2020
– Premiul I la Festivalul- Concurs Internațional „Lumină lină”, Timișoara- 2021
-Medaglia simil oro Migliore Metrica- Festival Internazionale dei Due Mondi di poesia e narrativa Gabriela Verban, Italia- 2022
Am mai colaborat și cu autori de manuale școlare: Un Abecedar în Republica Moldova și câteva manuale de religie în țară.
Trăind efervescența creatoare, constat că realizările mele poartă girul vârstei de cincizeci… plus. Coacere deplină. Și pentru că mă aplec asupra cuvântului scris cu ardoarea copilului care se visa poet, încerc să desenez imaginea ciclului, căutând să vedem ce au în comun cele două personaje. Da, mustața. Mi-e albă acum, cum era a copilului de atunci. Doar că aceea era din smântână de bivoliță.
Nu știu ce așteptări au cititorii mei de la mine, dar le spun că voi continua să scriu, bucurându-mă de ecourile care vin dinspre ei. Nu cred că voi face schimbări de stil. Poate, doar, să pun și mai multă pasiune. Dar nu voi trage cortina.
Aceste rânduri sunt despre un copil care se visa poet, dar s-a rătăcit printre dezamăgiri. Și-a regăsit visul când s-a întâlnit cu Dumnezeu. Un vis care s-a împlinit.
Simion Felix Marțian
Siegen, 13 septembrie 2022
Acest eseu autobiografic, apărut acum în vol IV al antologiei „Taina scrisului”, a apărut anterior și în revistele „Armonii culturale”, „Bumerang” și „Gândacul de colorado”.
Pe vremea când în Israel „fiecare făcea ce-i plăcea”, nu erau reviste de culturism. Altfel, l-ar fi desenat pe copertă. Și merita, după felul cum arăta. Era Samson, fiul lui Manoah.
Nu a trebuit să meargă la sală nici să se îndoape cu steroizi. Nu a „tras de fiare”, decât de cele sălbatice. Și cu succes. Avea un corp sculptural de invidiat și o forță uimitoare. Ce a făcut pentru astea ? Nimic.
El era soluția lui Dumnezeu pentru rezolvarea crizei din Israel. Cea cu filistenii. Trebuia un om, un salvator în fruntea poporului, și Creatorul l-a desemnat pe Samson, echipându-l cu tot ce era nevoie. El era omul din planul lui Dumnezeu, născut prin promisiune divină.
Era nevoie de un conducător iscusit și puternic, și a fost înzestrat cu aceste trăsături. Pentru că avea de îndeplinit o misiune. Pentru aceasta a primit darurile.
Dar cât este de ușor, oare, să strălucești printre ceilalți cu darurile tale, fără să faci caz de ele? Fără să le etalezi? Chiar dacă le-ai primit cu un scop. Și mai ales să fii tânăr, dornic de atenție. De admirație.
Și-a folosit Samson iscusința pentru a stabili strategii de luptă? Nicidecum, ci pentru a izvodi ghicitori în șezătoare. Sau în cluburile de noapte din…Timna. Adică acolo unde nu era locul lui.
Și-a folosit puterea sa colosală pe câmpul de luptă? Oarecum, dar mai degrabă în scop demonstrativ. Sau inutil, ca în Gaza. Acolo unde a smuls porțile cetății după ce i-a bântuit bordelurile. Un alt loc unde nu avea ce căuta.
Rezultatul? Orbire și moarte. Pentru că și-a abandonat misiunea. Pentru că a trădat cauza, folosind echipamentul primit, în alte scopuri.
Copil fiind eram impresionat de Samson și puterea lui. A trebuit să mai cresc pentru a înțelege că este un erou tragic. Și nu doar prin moartea lui. Nu, ci prin viață. O viață irosită, începând cu primele escapade. Și daruri irosite. Deși făceau parte din echipamentul pentru misiune.
Un personaj de compătimit, cu toată înzestrarea sa supraomenească. Un subiect de meditație: cum gestionăm darurile primite pentru slujire? Pentru că o folosire nepotrivită aduce după sine orbire. Și moarte.
La moara lui Felix 