Când liniștea se-nchide, topindu-se în sfere, Doar vântul mai aleargă eliberat de frâu Și-și susură povestea prin spicele de grâu, Dând macilor sărutul cu blânda-i adiere. În susur cântă-n vale și undele din râu Torcând ușor din caier fuior de netăcere, Și-n salcie e murmur când trece-o adiere Și-i pune cânt în frunze și-n fluierul din brâu. Această melodie ce n-are-n timp răgaz Aș vrea s-o simt în mine ca o-nchinare vie, O curgere de cântec, de psalmi fără zăgaz. De-aceea, Doamne, lasă ca Duhul să adie Și inima-mi, cu frunza și undele din iaz, Să murmure-ncontinuu: Divine, slavă Ție! Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 