Văzduhu’i plin de strune de argint, Din care curg neîncetat colinde Pe raza lunii prinsă- n hiacint Şi, din al veşniciei labirint, Istoria ascultă şi se-aprinde.
Simte venind din zorii ei fiori Pe imemoriale portative, Cântări de îngeri, glasuri de păstori Vibrând sub cerul nopţii până-n zori Prin ale terebinţilor ogive.
Era-nceput de ev în Betleem, Venea Dumnezeirea la Efrata Într-un demers dramatic şi suprem, Iar pământenii, într-un gest extrem, Ca primitori, I-au oferit… poiata.
A fost smerirea până la pământ, Când ieslea a îmbrăţişat Divinul Şi când, luând teluricul veşmânt, Pruncul păşea în Noul Legământ Ca să-i croiască omului destinul.
O noapte sfântă, noapte de cântări Din stele scânteind în constelaţii, O noapte ce transcende timp şi zări, Trecând prin inimi, sentimente, stări A mii şi mii de alte generaţii.
Şi cântul de atunci, astăzi colind, Îmi reaprinde dorul de Efrata Şi, către ieslea de atunci privind, Vreau acest dor fierbinte-n stih să-l prind, Din care să vibreze: Maranata!
La moara lui Felix 
2 gânduri despre &8222;Dor de Efrata&8221;