Sondez, vâslind cu sete din formule, Şi-n Univers cu totul mă afund, Dar simţurile nu îmi sunt destule Când tainele îmi colcăie-n celule, Din strălumina unui timp fecund.
Lăsând în urmă zbor de constelaţii Mă soarbe întunericul, avid, Sub forma unei negre inspiraţii Şi când misterele devin vibraţii Prin mii de ochi spre ele mă deschid.
În bezna grea care îşi tace cântul Şi-n gerul ca o fiară fără chip, Văd galaxii trecând în zbor ca vântul, Dar… unde-i casa mea, unde-i Pământul? Unde e… firicelul de nisip?
Mă-ngheaţă groază rece, fără nume, Şi inima îmi tremură-n aspic În timp ce raţiunea face spume: Dacă-i aşa minusculă o lume, Ce pot fi eu mai mult decât… nimic?
În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic, Cu sufletul sub temeri gârbovit, Îmi simt zădărnicia greu, organic, Şi invadat de ea în chip tiranic, Mă văd călcat de necuprins, strivit.
Dar bezna dureroasă de înfrângeri Se sparge, când lumina din Cuvânt Mă scoate din hăţişul de constrângeri, Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.
Şi prin credinţă, vajnica lumină, Din elemente noi mă recreez Căci văd în toate pronia divină Şi curăţat de-a spaimelor rugină Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.
