Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul Și, scâncind, culoarea tremură și ea, Ca o ghilotină cade cenușiul Retezând speranța de-a se înziua.
Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate Și s-au stins arome și-au pierit culori, Vatra ne oferă focuri înghețate, Noi ducând troiene mari la subsuori.
Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne, Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins, Viața însăși este un șir lung de toamne Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.
Clipele pulsează-n clocot de lumină Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău, Când îi pui trăirii aură divină Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.
Împletim din zile preambulul slavei, Dar purtăm în inimi blocuri de iglu, Dă-ne sentimente de culoarea lavei Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.
Și aprinde-n oameni dragostea ca focul, Flacăra trezirii fiind un trofeu, Iar în inimi calde să-și găsească locul Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.
La moara lui Felix 