Se sparg dezacorduri lovind în timpane Și sar amorsate scrâșniri violente, Tăcerea sucombă când curg în torente Cuvinte țipate, născând uragane.
Suntem îmbibați de discursuri ardente Când toți ne răstim în ieșiri simultane, Fanfara răsună, dar numai tromboane, Și-i zgomot prea mult, și-s gândiri corigente.
Opriți gălăgia, sădind armonie, Și-un susur divin să îmbrace pământul, Născut din izvoare țâșnind în pustie.
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul, Să simtă vibrarea adâncă și vie Ce-o poartă-n esență de viață... Cuvântul!
La moara lui Felix 