Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea Chiar îngerească limba dac-ar fi, Aramă etalându-şi zăngănirea, Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.
Dacă tot ghemul tainelor profunde Cu iscusinţa mea l-aş dezlega În creuzetul cu idei fecunde, Aş fi nimic, mergând către niciunde Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.
Credinţa toată dacă mi-ar fi dată Şi-n mine-ar locui puterea ei Încât să pot redesena o hartă Cu munţi ascultători, de rocă spartă, Fără iubire n-aş avea temei.
De-aş fi colos de generozitate Cu mâini de aur care dăruiesc, N-aş fi mai mult decât o nulitate, Lipsit de sens şi de coordonate De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.
Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare? Nu, eu am fost creat spre-a moşteni Dumnezeiasca cerului splendoare De-aceea caut cu înflăcărare Să-mi însuşesc iubirea zi de zi.
Şi prind contur din forme recreate, Din focul ce se-aprinde-n duhul meu Arzând a neiubirii răutate; Iubind, exist, deci am identitate Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.
La moara lui Felix 