Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)
Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.
Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.
Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.
Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa! Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator. Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu. Sau, mai degrabă, până în Cer.
O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.
Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.
„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza, 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă, Act care-n scenariu nu era trecut, Și-adierea caldă azi e cavalcadă, Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole Ce râdeau în soare până de curând Și, înfășurându-și umerii-n etole, Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece, Chiar și calendarul e debusolat C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată Când în termometre dansu-i nebunesc, Rânduiala noastră este răsturnată Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința: Pentru vremea asta este prea mult ger! Și privim cu spaimă și cu neputință Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată, Sau nu e-mbrăcată cum era mereu, Dar urmează și ea partitura dată, Și bagheta este doar la Dumnezeu!
Nu, nu a fost un simplu conflict familial. Chiar dacă Maria, instigatoarea, și Aaron s-au răzvrătit împotriva fratelui lor. (Numeri, 12) Erau geloși, se pare, pe familia soției lui Moise, care, prin Ietro, a manifestat o oarecare influență asupra lui. Bună, de altfel.
Ei n-au avut în vedere că ceea ce părea doar o cârtire împotriva fratelui lor era de fapt o răzvrătire împotriva liderului desemnat de Dumnezeu și, deci, a autorității divine. Și asta L-a mâniat pe Dumnezeu. Iar măsurile au fost drastice.
Așa s-a ales Maria cu lepră. Aaron a apelat la Moise, iar acesta la Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!” (Numeri, 12:13) Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise, vindecând-o, dar potrivit ritualului de curățire stabilit, Maria trebuia să stea afară din tabără șapte zile.
Această măsură nu era greu de suportat, în comparație cu boala de care tocmai se vindecase. Dar problema era alta, și anume: „Și poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără.” (v. 15)
Sora lui Moise plătea pentru greșeala ei, dar nu putea fi abandonată. Era parte a poporului ei. Și iată că două milioane de oameni au fost nevoiți să rămână pe loc, așteptând-o. Două milioane!
Fiecare dintre noi constituim o parte a unui întreg. A unei comunități, pe care o influențăm într-un fel sau altul. Putem să-i dăm aripi sau s-o frânăm în înaintarea ei. Chiar dacă nu suntem conștienți de asta.
Acest lucru se vede cel mai bine atunci când comunitatea la care ne raportăm este Biserica. Acțiunile noastre îi influențează traseul. Înaintarea. Poți fi un apropiat al liderului, ca în cazul Mariei, sau nu, dar faptele iresponsabile îi vor încetini înaintarea. Chemarea ei la lărgirea Împărăției.
Nu trebuie să fii neapărat inginer mecanic pentru a înțelege că un angrenaj funcționează doar atunci când TOATE rotițele se învârt. Altfel se blochează. Trebuie să ne înțelegem rostul și funcționalitatea. Și să acționăm în consecință. Fără avarii.
Campania celor șaptezeci a fost un succes. Chiar dacă au fost trimiși ca „niște miei în mijlocul lupilor” (Luca, 10:3). Ei constituiau lotul lărgit al ucenicilor lui Isus, și au fost trimiși de Învățător, doi câte doi, „în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El.” (Luca, 10:1)
Au primit instrucțiuni precise privind implicarea, atitudinea, relaționarea, pe care au căutat să le urmeze întocmai. De altfel, fiind trimiși în Numele Lui, erau însoțiți de o putere care îi uimea. De aceea, la întoarcere au zis plini de bucurie: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” (10:17)
Ei erau încântați de rezultat și căutau să scoată în evidență succesul, subliniind ceea ce li se părea mai extraordinar. Însă Isus le-a domolit entuziasmul cu cuvintele: „Totuşi, nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (10:20)
Greșiseră cu ceva? Aparent, nu. Vorbeau despre ceea ce au făcut în Numele lui Isus. Dar nu sesizau pericolul din atitudinea lor. Și asupra a ceea ce lor le scăpa, trebuie să medităm.
Suntem cu toții „trimiși” în campania evanghelistică, să ducem vestea bună a mântuirii, fiind echipați de Duhul lui Dumnezeu cu cele necesare. Unii ar putea să aibă înzestrări deosebite, iar rezultatele să apară mai repede și mai răsunător. Este ceva de condamnat? Nicidecum.
Dar odată cu succesul apare și pericolul. Este momentul în care te curtează mândria, gâdilându-ți orgoliul. Și de aici până la cădere nu este decât un pas, căci este scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Proverbe, 16:18)
Așadar, folosind echipamentul încredințat, să căutăm să fim cât mai eficienți, dar având neîncetat în vedere că rezultatele le datorăm însoțirii divine. Iar ceea ce este important pentru noi este răsplata umblării în lumină.
Să ne urăm unii altora… succes? Da, dar însoțit de modestie. Pentru că slava este a Împăratului!
Întâlnirea gadarenilor cu Mântuitorul nu a fost și o întâlnire cu mântuirea. De fapt, ea este memorabilă tocmai din cauza tragismului ei final. E dureros să respingi mântuirea, când ți se oferă pe tavă, în propria-ți ogradă.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Isus a ajuns în Decapole, după ce a traversat împreună cu ucenicii lacul Ghenezaret, uimindu-i cu potolirea furtunii. Încă de la debarcarea pe malul estic, au fost întâmpinați de un spectacol înspăimântător: un om posedat de demoni, care trăia în peșteri funerare și care era foarte periculos pentru semenii săi.
Omul acesta nu putea să fie ținut legat, pentru că rupea lanțurile și obezile. Demonul din el, care era de fapt o „legiune” de duhuri, L-a recunoscut pe Isus atunci când Acesta i-a zis: „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”( Marcu, 5:8) Și pentru că în apropiere era o turmă de porci, I-au cerut lui Isus, dintr-un motiv care nouă ne-a rămas necunoscut, să-i lase să intre în ei.
Tot o enigmă e pentru noi și motivul pentru care Isus a acceptat. Ceea ce știm însă, e faptul că au intrat în porci, care s-au aruncat în mare de pe povârnișul muntelui. Așa s-a așternut liniștea. Omul eliberat de demoni a încetat să mai zbiere, iar peste grohăitul porcilor s-au închis apele Ghenezaretului.
Când oamenii din cetate și de pe la fermele din împrejurimi au venit alarmați de porcari, scena care li se înfățișa privirii era uluitoare: „…iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte.”(Marcu, 5:15) Reacția lor, însă, este neașteptată, pentru că, scrie evanghelistul, „s-au înspăimântat”.
Tocmai scăpaseră de primejdia pe care o constituia posedatul, de gălăgia lui, iar ei reacționează pe dos. Ce-i speria,de fapt? Liniștea? Prezența Celui care poruncea duhurilor? Sau poate că se obișnuiseră atât de mult cu cloaca aia de urlete și grohăituri, de demoni și porci, încât îi deranja susurul păcii. Și L-au rugat pe Isus să plece de la ei.
Da, mântuirea a trecut pe lângă ei, dar tragedia devine îngrozitoare când istoria se repetă sub ochii noștri. Când oamenilor li se pare că despărțirea de porci este un preț prea mare pentru eliberarea de demoni. Iar pacea începe să-i deranjeze. E prea multă liniște?
Doamne, ajută-ne să apreciem pacea care vine odată cu mântuirea!
La moara lui Felix 