El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare. (Marcu 4:39)
Băteau din aripi norii a-nserare Spre asfinţitul încă sângeriu Chemând, parcă, natura la culcare, Iar peste Galileea, dinspre mare Veneau tăceri de plumb şi de pustiu.
Pe ţărm era Isus cu ucenicii, Dăduse apă vie la popor, Dar cum amurgul îmbrăca finicii Şi aprindea în taină licuricii, El i-a trimis la locurile lor.
„Haideţi să trecem dincolo se mare” Le-a zis Isus la ucenici, trudit, Şi barca a pornit ascultătoare, În opintit de vâsle şi-ncordare Iar Domnul, ostenit, a adormit.
Era o seară caldă, liniştită, Când, deodată, ca la un semnal, Din nevăzute guri dezlănţuită Furtuna i-a învăluit, cumplită, Şi-un munte părea fiecare val.
În nemaipomenita încleştare Corabia părea un punct infim Purtat de vânturi între nori şi mare, Iar oamenii, cuprinşi de disperare, Strigau: „Nu-Ţi pasă, Doamne, că pierim?”
Când marea-şi deschidea, parcă, mormântul, Isus S-a ridicat lângă cârmaci Şi peste larmă înălţând cuvântul A dojenit cu străşnicie vântul Iar mării-nvolburate i-a spus: taci!
O linişte ca de-nceput de lume A înghiţit pe loc şi vânt şi val Şi răpăit şi fierbere şi spume; Furtuna fără ţel şi fără nume A dispărut cu-ntregu-i arsenal. *** Poate că azi vâsleşti cu tot avântul, Dar când furtuna-n larg se va porni Să-ţi aminteşti că Cel ce e Cuvântul A plăsmuit şi valul greu şi vântul, Şi la cuvântul Lui se vor opri.
El e în barcă, cheamă-L! Nu, nu doarme Ci-aşteaptă de la tine rugăciuni; Tu roagă-L doar, şi-ale furtunii arme La glasul Lui divin o să se sfarme, Căci El şi azi şi-n veci face minuni.
La moara lui Felix 