Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.
Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.
Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (Neemia, cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.
Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea an de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.
Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.
Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.
Le-a primit pe toate, iar ca bonus… gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.
Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?
Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!
„O, dac-ai fi venit când te-am chemat!” Striga durerea neagră prin toți porii, Cu gheara-nfiptă-n inima surorii Celui învins de boală și... plecat.
Știam că pașii-Ți seamănă minuni, De-aceea Te-am chemat, crezând în Tine, Căci orbii privesc semnele-Ți divine Iar surzii-ascultă alocuțiuni.
Nu ai venit, să spulberi cu un semn Orice lăstar de-ntunecată boală, Ca să-l vedem pe Lazăr cum se scoală Din patul suferinței, drept și demn.
Acum e prea târziu, căci el s-a dus, Plângeau cele două surori cu jale, Și-n drama cu meandre abisale Plângea, simțind cu ele, și Isus.
Dar ce e „prea târziu” la Dumnezeu, La Cel de dincolo de timp sau moarte? Și a urmat: „Dați piatra la o parte!”, Țesând miracolul sub cer iudeu.
S-a-ncins ca focul punctul culminant În clipele care uitau să moară, Când Domnul a rostit: „Vino afară!”, Iar Lazăr pășea-n viață... din neant. * Hrănim în viață ani ce se succed Și-Ți mulțumim, sunt daruri de la Tine, Dar eu păstrez cuvintele divine „Crede și vei vedea.” Căci, Doamne, cred!
Vâsliseră toată noaptea și malul celălalt al Tiberiadei era încă departe. Erau obișnuiți cu marea, navigatori încercați, dar de data asta vântul le stătea împotrivă. Și Isus nu era cu ei. Rămăsese pe mal să dea drumul noroadelor pe care tocmai le săturase. Apoi S-a dus să Se roage.
Pe când vâsleau din greu luptând cu vântul și valurile, în întunericul pe cale să se destrame la apropierea zorilor, apăru o siluetă. Părea să fie o nălucă, și au țipat înspăimântați.
„Eu sunt, nu vă temeți!”, s-a auzit vocea binecunoscută și liniștitoare a lui Isus. „Tu, Doamne?”, L-a întrebat Petru. „Poruncește, atunci, să vin la Tine, pe ape.” Dorința lui părea total nerealistă. Nu știm la ce s-a gândit Petru când și-a exprimat această dorință, dar știm la ce nu s-a gândit: la Arhimede din Siracuza și hidrostatica acestuia!
Fizica are legile ei, Petre! Și fluidele li se supun. Dar Petru știa că Cel ce e în fața lui este deasupra acestor legi. Că ceea ce El a creat, Îl ascultă. Și, pentru el, acel „Vino!” rostit de Isus nu era un cuvânt. Era un pod. Era un drum pe care, coborând din barcă, a călcat cu fermitate.
Și-a pierdut Petru greutatea, devenind flotabil? S-au solidificat apele Tiberiadei? Nicidecum, ci legile fizicii și-au pierdut valabilitatea, atâta vreme cât Petru a înaintat privind țintă la Isus. Dar când s-a gândit la intensitatea vântului și a văzut valurile, Petru a simțit asupra lui acțiunea acestor legi, scufundându-se.
O experiență inedită și tulburătoare pentru Petru, o încurajare pentru noi toți. Vâsliseră cu greu toată noaptea, și Isus i-a ajuns, deși a plecat mult mai târziu de la țărm. Și fără să vâslească. Iar Petru a crezut că se poate. Măcar pentru o clipă, dar a crezut.
De ce să-ți plângi de milă ostenind la vâsle în mijlocul furtunii, când poți să pășești pe valurile încercării. Valurile se supun legilor fizicii, dar credința le anulează. Cu o condiție: să privești țintă la Cel ce te cheamă!
„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)
Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea: „Cine a păcătuit…?” (Ioan, 9:2) Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.
Venirea la lumină a fost o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.
„Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.
În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.
Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.
Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”
Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.
Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.
Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.
Ne dor orizonturi strivite de bezne În noaptea adâncă, arzând ca o sete, Ce poartă lințoliul țesut din secrete Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.
Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre Atrag ca o vrajă dorințe și vise Și flacăra arde, cu zboruri ucise Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.
Scântei colorate apar de niciunde Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă, Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.
Doar zorii aduc izbăvire deplină Când tot orizontul se-ncinge-n rubine Și drumul de viață ce duce la Tine Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.
Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii, Să curgă lumina divină pe pleoape Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!
La moara lui Felix 