„O, dac-ai fi venit când te-am chemat!” Striga durerea neagră prin toți porii, Cu gheara-nfiptă-n inima surorii Celui învins de boală și... plecat.
Știam că pașii-Ți seamănă minuni, De-aceea Te-am chemat, crezând în Tine, Căci orbii privesc semnele-Ți divine Iar surzii-ascultă alocuțiuni.
Nu ai venit, să spulberi cu un semn Orice lăstar de-ntunecată boală, Ca să-l vedem pe Lazăr cum se scoală Din patul suferinței, drept și demn.
Acum e prea târziu, căci el s-a dus, Plângeau cele două surori cu jale, Și-n drama cu meandre abisale Plângea, simțind cu ele, și Isus.
Dar ce e „prea târziu” la Dumnezeu, La Cel de dincolo de timp sau moarte? Și a urmat: „Dați piatra la o parte!”, Țesând miracolul sub cer iudeu.
S-a-ncins ca focul punctul culminant În clipele care uitau să moară, Când Domnul a rostit: „Vino afară!”, Iar Lazăr pășea-n viață... din neant. * Hrănim în viață ani ce se succed Și-Ți mulțumim, sunt daruri de la Tine, Dar eu păstrez cuvintele divine „Crede și vei vedea.” Căci, Doamne, cred!
La moara lui Felix 