Tatăl meu

Când timpul încă nu zvâcnea-n secunde
Tiptil curgând prin boabe de nisip,
El a chemat „nimicul” să-i dea chip
Și-a dat coordonate la... „niciunde”.

A fost un început, și-a fost... „Să fie!”
Ca toate să apară prin Cuvânt,
Și nu doar admirabilul Pământ,
Ci stele în ciorchini de galaxie.

La toate le-a trasat căi siderale
Și toate voii Sale se supun,
Răsar prin voia-I sfântă când... apun,
Făcând dantele-n irizări astrale.

Pământului, care e casa noastră,
I-a dat un strai divin, desăvârșit,
În el „frumosul” fiind definit,
Și poartă-n spațiu toga lui albastră.

Creația întreagă-i o minune
Și-n toate Îl vedem Creator,
Căci El ne-a înzestrat strălucitor
Cu simțuri, sentimente, rațiune.

Scăpat de lanțuri, mi-am sfârșit robia
Când am privit crezând spre Dumnezeu,
Și-am înțeles că El e Tatăl meu
Și-mi dă ca moștenire... veșnicia!

Simion Felix Marțian

Sonet cu și fără… sfârșit

E vremea-n care umbrele-s mai lungi,
Căci lumea-și poartă asfințirea-n sânge,
Și-n podul ei o cucuvea va plânge
Vibrând sinistru peste arbori ciungi.

Vor fi la rampă isterii nătânge
Și-n corul piesei vaiere prelungi,
Dar poți, pentru salvare, să ajungi
La Azima ce pentru noi se frânge.

Căci Pâinea ce din cer a coborât
Un loc în cer ne-a pregătit, și-o cale
Să rupem mreaja unui vis urât.

Și-n veșnicia fără intervale,
Pe drumul de Christos deszăvorât,
Vom scrie cu netimp și osanale

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 iunie, 2024

Da, și tâmplarii strălucesc

Numele concetățeanului lor era de notorietate când S-a întors să-Și revadă locurile natale. De altfel, faima datorată minunilor Sale și înțelepciunii cu care vorbea, I-o lua mereu înainte. Și totuși Nazaretul nu s-a gătit să-L întâmpine. Nici nu L-au făcut  cetățean de onoare.

  Isus a intrat în sinagogă să le vorbească, și înțelepciunea Lui îi uimea. Nu puteau să nu remarce că vorbea altfel decât auziseră ei până atunci. Strălucirea Lui era evidentă. Și totuși… „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simion? Și nu sunt surorile lui aici printre noi?” (Marcu, 6:3)

  Un fel de: Mai lasă-ne și cu ăsta! Erau uimiți, dar nu puteau să treacă peste biografia lui… banală. Nu ascendenți faimoși, nu studii, nu relații la Ierusalim. Și asta îi orbea, chiar dacă minunile Lui nu puteau fi trecute cu vedere. Isus nici nu se aștepta la altceva, căci le-a spus: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa lui.”(Matei, 13:57)

  Cine a avut de pierdut din cauza lipsei de recunoaștere a valorii? Cu siguranță, nu Isus. Ei, locuitorii Nazaretului, a căror necredință, de care Isus „se mira”, împiedica desfășurarea lucrării. Așa că, în loc să-L vadă pe Isus desfășurându-Se în toată divinitatea Lui, au rămas doar cu câteva vindecări.

 Am rămâne și noi doar cu gustul compătimirii, privind la acei galileeni, dacă această meteahnă a lipsei de prețuire nu s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Cu pierderile aferente.

  Ne este greu să acordăm credit cuiva prea… cunoscut. Prea din apropiere. Cuiva a cărui biografie nu impresionează prin ceva senzațional. Sau măcar să aibă o aură de mister. Abia atunci am fi gata să recunoaștem valoarea, dar nicidecum cuiva care prea seamănă cu noi. Și totuși e altfel.

  Am avea mult de câștigat dacă am învăța să apreciem. În bisericile noastre, în cercurile noastre, în organizațiile noastre. Am câștiga atât prin împăcarea sufletească, pentru că putem să acordăm prețuire, cât și prin ceea ce suntem gata să asimilăm.

Apreciera este o investiție minimă, cu câștiguri mari. Ne lansăm?

Simion Felix Marțian

Cărări

Îmi iau cuvintele la subsuoară
Și snopul greu de gânduri pe rucsac,
Pornind spre zări ce-n cale se desfac,
Prin spini ce-nvață tălpile să doară.

Cu versul meu aș vrea să sap fântâni
În arșița ce arde ca o sete,
Din care-apoi să curgă pe-ndelete
Răcori ce smulg dogoarea din țâțâni.

Și-aș vrea să fac din epitete scări
Ce urcă îndrăzneț spre bolta-albastră,
Și-n ea să scriu cu versul o fereastră
Pe unde să ne vină-mbrățișări.

Am planuri, Doamne, pentru versul meu,
Dar aș dori întâi să-Ți placă Ție,
De-aceea pune-mi Tu în poezie
O forță care sparge steiul greu.

Și n-aș mai face nici fântâni, nici scări,
Ci-n muntele imens de nepăsare
Aș tot săpa spre dragostea Ta mare,
Pentru-osteniții lumii, largi cărări.

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 iunie, 2024

Sonetul mulțumirii

Brodează răsăritul cu lumină,
Tivind cu aur frunze și petale
Prin pomi ce-și pun pe portativ vocale,
Și-n roua scânteind adamantină.

Pe-acest decor cu irizări florale
De flori îmi e și mie viața plină,
Iar pacea mă învăluie senină,
Căci, Doamne, stau sub aripile Tale.

În cuibul meu de binecuvântare,
Ce-și are în corole strălucirea,
Din palma Ta curg razele de soare.

Dar, Doamne, ca să gust și împlinirea,
Aș vrea ca-n mine fiecare floare
Să aibă ca rodire... mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Credința și argumentul poziției sociale

Prezența lui Isus în Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor, a stârnit multă agitație, chiar dacă „S-a suit… cam pe ascuns.”(Ioan, 7:10) Dar pentru că nu putea trece neobservat, au început controversele: este Christosul, nu este Christosul.

Și disputa s-a încins atunci când L-au auzit vorbind, pentru că nu înțelegeau natura izvorului învățăturii Sale.

  Printre cei prezenți la praznic erau mulți care văzuseră minunile lui Isus, sau chiar mâncaseră pe săturate atunci când El a înmulțit pâinile și peștii. Și unii au îndrăznit să afirme că ar fi Mesia. Au făcut-o mai mult în șoaptă, dar cei care-I puseseră gând rău aveau urechi peste tot. Așa că au trimis gărzile să-L prindă.

  Dar cei trimiși să-L aresteze L-au surprins vorbind mulțimilor și au fost ei înșiși impresionați de ceea ce auzeau. Așa că s-au întors… cu mâna goală. La întrebarea fariseilor: „De ce nu L-ați adus?”(v 45), ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (v 45) Profund contrariați, fariseii au recurs la un argument care ne mai tulbură și azi: „A crezut în El vreunul din mai marii noștri sau din farisei?” (v 48)

  Ei se erijau, așadar, în etalon de cunoaștere, în cei ce pot da verdicte asupra adevărului. Dar se înșelau amarnic, atât în privința deținerii cheilor cunoașterii, cât și a oamenilor care credeau. Pentru că în momentul acela, luând apărarea „acuzatului”, a intervenit Nicodim. Unul „de-al lor” care credea.

  Oamenii sunt influențați și azi de acel argument, având tendința de a-și lua modele de „la vârf”, dintre mai marii zilei. De aceea stau pe gânduri în a lua o decizie privind mântuirea, pentru că… nici cei „de sus” nu cred. Dar problema mântuirii nu are nicio legătură cu averea, poziția socială sau cunoașterea academică. Acest adevăr trebuie trezit în conștiința oamenilor.

  Și ar mai fi un aspect. Atâta vreme cât oamenii mai sunt influențați de cei care-i impresionează, de cei „de sus”, să le oferim și aceste modele. Deci, credinciosule, dacă pentru o vreme ocupi o poziție socială avantajoasă, sau deții un titlu academic, mărturisește-ți credința de pe această poziție. Până se mai poate. Și astfel vei ajuta mulți îndoielnici să ia o hotărâre pentru veșnicia lor.

  Istoria le-a dat dreptate celor care, atunci, la Ierusalim, au crezut. Dar pe tema asta vom putea vorbi cu ei… o veșnicie! Până atunci, însă, trebuie să le spunem oamenilor că asupra adevărului nu au exclusivitate nici fariseii, nici savanții, nici… progresiștii.

  Adevărul este Christos!

Simion Felix Marțian

Iubiţi!

În amonte de azi, în amonte de ieri,
Undeva în trecut digul urii s-a rupt,
Năvălind peste noi din al vieţii abrupt
Un puhoi de venin şi scrâşnite dureri.

Mă complac inundat, te complaci inundat,
Şi cu foc în priviri împroşcăm vitriol,
Iar sub paşii pierduţi ne aşternem nămol,
Am uitat cât de bun e terenul uscat.

Ne-nţărcaţi, ne hrănesc buletine de ştiri,
Şi, sorbind cu nesaţ, ne trezim amorsaţi,
Explodăm prea uşor, căutând vinovaţi,
Sau vedem circumspecţi peste tot uneltiri.

Într-un astfel de trai nu-i nimic de folos,
Ruginim dureros scârţâind agasant,
Dar avem pentru altfel de viaţă garant,
Pentru pace, senin şi iubire: Cristos!

Să-nvăţăm să iubim dând lăstari către cer,
Să-nflorim oferind printre zâmbete flori
Şi planeta întregă, din zori până-n...zori
Va zâmbi cu-al iubirii divin Mesager.

Simion Felix Marţian

Sonet apicol

Pe câmp, prin curcubeul răvășit,
Îngemănând mirabile arome
Cu irizări solare, policrome,
Polenul... zboară cu un bâzâit.

Cu sporul împletit în axiome,
Ne dau în faguri aurul topit,
Dar dau prin zbor și startul la rodit
Aceste minunate... agronome.

Sunt, Doamne, zbor peste un câmp imens
Și, luminat, caut în stup repere,
Să simt polenul ca un flux intens.

Apoi, făcând în viață sfânta-Ți vrere,
Să știu că pot să dau rodirii sens
Și-mi curge-n fagurii vorbirii miere.

Simion Felix Marțian

Un bilet la balcon pentru Zacheu

Văzul este simțul cu ajutorul căruia percepem imagini. Dar asta nu înseamnă că suportăm cu stoicism asaltul imaginilor asupra ochilor, ferestrele sufletului. Nicidecum, căci avem posibilitatea să căutăm imagini, să le triem, având preferințe.

  Dorim adesea să vedem anumite imagini, și atunci când între noi și ele se interpun obstacole, fie le înlăturăm, fie ne schimbăm poziția. La stânga sau la dreapta. În față sau în spate. În jos sau… în sus. Da, să ne înălțăm.

  Pentru lărgirea perspectivei este nevoie de  puncte de observare aflate la înălțime. Cum ar fi balcoanele sălilor de spectacol, sau terasele unor turnuri din orașe cu potențial turistic. Iar în mijlocul naturii avem puncte de belvedere, de unde ne săturăm privirea cu imaginile căutate.

  Într-o astfel de situație era Zacheu, vameșul despre care ne scrie evanghelistul Luca. Isus din Nazaret intrase în cetatea lor, în strălucitorul Ierihon. Și nu doar că se vorbea mult despre minunile pe care Învățătorul le făcuse în diferite locuri, dar chiar la intrarea în cetate i-a dat vedere fiului lui Timeu, un orb din naștere. Concetățeanul lor. Și Zacheu dorea să-L vadă.

  Nu era doar curiozitate. Aceasta poate fi satisfăcută sau anihilată. Era mai mult, în cazul său. Trebuia să-L vadă! Iar cei din jurul lui constituiau obstacole. Cu cât ești mai mic, obstacolele sunt mai numeroase. Dar soluții există. Perspectiva lui s-a lărgit dintr-un pom. Și a văzut. Sau, mai degrabă, L-a văzut. Rezultatul? Mântuirea a intrat în casa lui.

  Dacă nu-L vezi din locul în care ești, sau ai o imagine deformată, schimbă-ți poziția. Chiar dacă le vei părea caraghios celor din jur. Celor care, de fapt, te-au împiedicat să vezi. Dacă e nevoie să te înalți pentru asta, fă-o. Soluția care s-a dovedit potrivită în cazul lui Zacheu nu și-a pierdut valabilitatea. Este învățătura Bibliei.

 Căci dacă Îl cunoști pe Mântuitor doar din zvonuri, nu e suficient. Caută locul potrivit din care să-L vezi. El va remaraca tenacitatea ta și îți va fi oaspete. Va intra la tine însoțit de… mântuirea Lui. Pentru aceasta merită să înfrunți oprobriul celor care îți închid perspectiva. Prețul nu e prea mare.

 Caută, deci, sicomorul adecvat. Succes!

 

Simion Felix Marțian