La moara lui Felix

Îmi iau cuvintele la subsuoară
Și snopul greu de gânduri pe rucsac,
Pornind spre zări ce-n cale se desfac,
Prin spini ce-nvață tălpile să doară.

Cu versul meu aș vrea să sap fântâni
În arșița ce arde ca o sete,
Din care-apoi să curgă pe-ndelete
Răcori ce smulg dogoarea din țâțâni.

Și-aș vrea să fac din epitete scări
Ce urcă îndrăzneț spre bolta-albastră,
Și-n ea să scriu cu versul o fereastră
Pe unde să ne vină-mbrățișări.

Am planuri, Doamne, pentru versul meu,
Dar aș dori întâi să-Ți placă Ție,
De-aceea pune-mi Tu în poezie
O forță care sparge steiul greu.

Și n-aș mai face nici fântâni, nici scări,
Ci-n muntele imens de nepăsare
Aș tot săpa spre dragostea Ta mare,
Pentru-osteniții lumii, largi cărări.

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 iunie, 2024