Se numea Apolo și venea din Alexandria. Adică din capitala Egiptului, centru strălucitor al culturii elenistice. Orașul se putea lăuda cu o Universitate, o Academie și cea mai renumită bibliotecă din antichitate, deținând 900 de mii de pergamente. Acesta fusese „leagănul” acestui tânăr înainte de a ajunge la Efes.

 Despre el ne scrie evanghelistul Luca în cartea sa „Faptele apostolilor” că „avea darul vorbirii și era tare în scripturi” (cap. 18, v 24) Nu știm cât din „darul vorbirii” era înnăscut și cât dobândise la Școala din Alexandria, unde, potrivit tradiției grecești, retorica era o disciplină de bază. Știm însă că a fost contemporan cu Philon din Aleandria, filozoful care a încercat alegoric să împletească Tora cu platonismul, căruia cu siguranță îi cunoștea opera.

 Așadar, nu doar că deținea cunoștințe temeinice din scripturi, dar era și elocvent. Poate acesta era motivul pentru care unii dintre credincioșii din Corint se declarau a fi ai lui Apolo, în detrimentul apostolului Pavel. Școala rabinică din Ierusalim nu preda retorica.

 Cu acest bagaj și această… aură a intrat Apolo în sinagoga din Efes. A vorbit cu înflăcărare, folosindu-și cunoștințele acumulate, dar… avea lacune. Și „nu cunoștea decât botezul lui Ioan” (v. 25)   Acolo erau, însă, Aquila și Priscila, mai vechi colaboratori ai lui Pavel și care, asemeni acestuia, confecționau corturi.

 Aceștia au sesizat lipsurile din cuvântarea entuziastului orator și l-au invitat la ei pentru a-i arăta „mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu”. (vers 26)  Era, totuși, o învățătură nouă, care nu se afla pe rafturile Bibliotecii din Alexandria. Ar putea să ne pară surprinzător faptul că a acceptat, dar avea chemarea în slujire de la Dumnezeu și se purta ca un adevărat slujitor. Cu modestie. Chiar dacă avea un rucsac de diplome.

 După aceste „cursuri de perfecționare” a plecat spre Ahaia, având din partea credincioșilor scrisori de recomandare către ucenici. Lucrarea lui ulterioară a fost un succes evanghelistic, apreciat ca atare de însuși Pavel, apostolul neamurilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1 Corinteni, 3:6)

 A recunoaște că mai este loc de învățătură e o dovadă de smerenie, o virtute apreciată de Dumnezeu. Și foarte necesară într-o lucrare delicată, cum este cea de salvare a sufletelor. Iar succesul lucrării, adică rodirea, depinde în mare măsură de asta. Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 iulie, 2024

Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.

  Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.

  Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de…frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.

  Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat…parasolarul. Care să ne apere de soare. Căutăm adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.

  Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat Creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.

  Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul… frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.

  Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu Creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.

 Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, generată de împăcarea cu Dumnezeu.

  Așadar, timpul frumos nu ține de starea vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!

Simion Felix Marțian

Că era doar lângă ușă n-ar fi fost o problemă, dacă ar fi fost pe partea interioară. Dar era afară. Numele lui era Corneliu și era ofițer în armata romană. Mai exact, centurion în Cohorta II Italica, și era cantonat în Caesarea Palestinae, pe țărmul Mediteranei.

 Dacă cercetăm și latura spirituală a „dosarului” său, găsim: „Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor, 10:2) Și mai departe: „Sutașul Corneliu, om drept și temător de Dumnezeu și vorbit de bine de tot neamul iudeilor.”(v 22)

 Oare câți dintre noi ne putem lăuda cu un CV atât de… luminos? Și totuși, nici măcar un astfel de dosar nu este suficient. Este nevoie de o întâlnire reală cu Cristosul mântuirii. Și aceasta o înlesnește Dumnezeu, pentru inimile sincere. În această istorie fascinantă a convertirii lui Corneliu ni se relatează: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El și-a adus aminte de ele.”(v 4)

 Derularea evenimentelor care au urmat este uimitoare pentru că urmează scenariul lui Dumnezeu. Lui Corneliu îi spune îngerul să trimită la Iope după Petru, iar în timp ce solii se apropiau de casă, Petru este înștiințat  de ceea ce i se va încredința în privința acestora, printr-o vedenie. Toate lucrurile se potriveau exact. Rămâneau doar barierele etnico-religioase, pentru că Legea nu permitea iudeilor „să se însoțească împreună cu unul de alt neam”(v 28) Dar și pe acestea le-a îndepărtat Dumnezeu.

 Așadar, Petru trece de bariere pentru că așa i-a vorbit Dumnezeu, și duce mesajul mântuirii în casa lui Coneliu. Acest mesaj găsește un pământ fertil, pentru că ni se spune: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul.”(v 44)

  O istorie fascinantă a momentului când s-a deschis ușa mântuirii pentru neamuri. Adică pentru noi. Și temă de meditație.

 Pentru cei aflați în situația lui Corneliu: un „dosar” curat, strălucitor chiar, nu este suficient pentru mântuire. Este nevoie de o întâlnire cu Cristos, prin Cuvânt.

 Pentru cei din sfera lui Petru: duceți vestea mântuirii unde vă trimite Dumnezeu, pentru că El îndepărtează barierele. Dar Dumnezeu vorbește, ca în cazul lui Petru, doar celor pe care-i găsește pe genunchi.

  Dunmnezeu să lucreze în viețile tuturor. Spre mântuirea noastră.

Simion Felix Marțian