Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi
Dezmiardă vara și al ei cuptor,
Sub cerul devenit copleșitor
Cu stele izvorând din începuturi.
Nețărmul greu țesut din absoluturi
Și astrele, țâșnind scăpărător,
Strivesc prezentul, și în umeri dor
Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.
Îmi scutur stelele căzând pe pleoape
Și, recules, mă-nchin adânc smerit,
Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!
O, Doamne,-Ți mulțumesc de... infinit,
Ca dar primit prin dragostea agape,
Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 
Un gând despre &8222;Sonet înstelat&8221;