Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut, În zbor avântat spre lumină mă caut, Cu aripi bătute de soare-n topaz.
Mă uit după urme, dar duc în trecut Și nu o să dau niciodată de mine, De-acolo-am plecat înspre starea de... bine, Cu strai din iubire și pace țesut.
Mă simt dedublat când mă caut confuz, Căci am încă umbrele vechi pe retină, Dar eu am un loc undeva în lumină, Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.
Mă caut? Sau... caut privind împrejur, Să știu unde sunt, ca o nouă făptură, Privind acest loc fără storuri de ură În care abstractul primește contur.
La toate aceste-ntrebări îmi răspund Adânci sentimente ce stăruie-n mine, Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine, Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!
Era deja târziu, aproape de miezul nopții, și el savura momentele acestea. Într-o poziție confortabilă, simțind relaxarea trupului obosit, sorbea cu nesaț rândurile cărții căreia îi întorcea filele. Făcea asta de fiecare dată înainte de a cădea în mrejele somnului. Umbrele pe care lumina veiozei le desena pe pereți păreau să pregătească intrarea în lumea viselor. Dar deodată…
Soneria telefonului l-a smuls brutal din această stare, și sunetul ei i-a produs șocul unei alarme antiaeriene. Îi părea rău că nu l-a pus pe mute. Cine să fie la ora asta? Era prietenul său, pe care nu-l văzuse în ultima vreme. Ce o fi vrând? Nu putea să nu-i răspundă.
Fiul acestuia, care studia departe de casă, venea în vacanță. Era deja în gara aflată la câțiva kilometri, iar mașina prietenului nu pornea. Băiatul nu putea să vină atâta drum pe jos, având și bagaj. Într-o astfel de situație… „suni un prieten”.
Nu, nu se putea.Simțea că somnul așteptat este aproape, dar trebuia să-și refuze prietenul într-un mod politicos. Însă refuzul său a adus un val de insistențe. „Unde să mă duc? Tu ești singurul meu prieten. Ajută-mă, te rog!”
Finalul este previzibil, având în vedere că această scenă posibilă este inspirată de pilda Mântuitorului, relatată de evanghelistul Luca în capitolul 11 al cărții sale. Insistențele dau roade. De altfel, Isus conchide: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.” (Luca, 11:9)
Pilda Mântuitorului este despre stăruința în rugăciune, iar a medita asupra ei este imperios necesar într-o vreme când rugăciunea este neglijată. Cât despre insistență… Omul modern este grăbit, adept al produselor instant. Dacă nu primește răspuns imediat la rugăciune, se grăbește să tragă concluzii pripite. Spre paguba lui.
Și dacă Dumnezeu vrea să-ți testeze credința? Și răbdarea. Și acceptarea dependenței totale de el. Ți-e greu să admiți că nu ai alte soluții? Treci peste orgoliu și smerește-te, insistând! Isus a spus că dă rezultate. De ce te-ai îndoi?
Părea să fie un ospăț obișnuit, chiar dacă invitatul de onoare era Isus. Fariseul Simon, zis și „leprosul”, invitase la el acasă, pe lângă Învățător cu ucenicii Lui, și pe alți cunoscuți din Betania. Și poate că evenimentul ar fi fost înghițit de uitare, dacă…
Dacă nu ar fi apărut „o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump” (Matei, 26:7). Ei, și? „Și pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui.” Mai multe amănunte asupra acțiunii găsim în celelalte Evanghelii.
Dacă suntem uluiți de gestul femeii, ne trezește dușul rece al dezaprobării celor din jur. Iuda, cel care purta punga comună, a și evaluat mirul: 300 dinari! Și pentru că un lucrător obișnuit era plătit cu un dinar pe zi, această sumă se aduna într-un an, dacă nu cheltuiai nimic. Greu de realizat.
Dezaprobarea era însoțită de cuvintele: „Ce rost are risipa asta?”(v 8) Sau: „Mirul s-ar fi putut vinde și banii să se dea săracilor.”(v 9) Compasiune sinceră? Nicideum: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul ce ținea punga, lua el ce se punea în ea.” (Ioan, 12:6)
Isus aprobă gestul femeii, care-i asigură notorietatea: „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta.”(v 13). Atitudinea lui Isus ne îndeamnă, oare, la a-i neglija pe săraci? O, nu! Dar El a spus: „Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi.”(v 11) Și toată învățătura Lui este despre dragostea manifestată, deci despre mâna întinsă spre a ajuta. Însă nu trebuie neglijată închinarea cu ofrande. Sunt lucrări separate. Este un lucru pe care nu-l înțeleg cei ce strigă .„Vrem spitale, NU Biserici!” Corect ar fi: „Vrem Biserici ȘI spitale!” Pentru că nu se exclud.
Revenim la jertfa femeii, amintindu-ne cuvintele lui David: „ … nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic”. (II Samuel 24 : 24) Pe femeia aceasta a costat-o, și nu puțin, dar a făcut-o cu dragoste. Chiar dacă nu știa nimic despre mesianitatea lui Isus.
Poziția noastră este privilegiată față de a femeii. Noi știm cine e Isus, știm ce a făcut pentru noi și mai știm că S-a dus să ne pregătească un loc în Cer. Și cu toate astea, ni se pare atât de greu să aducem jertfe care ne costă. Uneori e nevoie de banii noștri, alteori de renunțări. La confort, la tabieturi…
Mântuitorul nostru merită. Mai mult? Nu, ci totul!
La moara lui Felix 