Sonet electoral

S-au năpustit prin țară, în șuvoi,
Descătușate patimi, dând să fiarbă,
Și-această grea dezlănțuire oarbă
Ne umple sufletele cu noroi.

Dar ura ar putea să se resoarbă,
Și s-ar opri năvalnicul puhoi
Dac-am planta pe-aleea dintre noi,
În locul mărăcinilor, doar iarbă.

Iar pe covorul verde, mătăsos,
Ar răsări iubitul și iertatul,
Și-alegerile-ar fi un act frumos.

Nu-i utopie, ăsta ni-e mandatul:
Întâi să Îl alegem pe Cristos
Și-apoi, la urne,-alegem candidatul!

Simion Felix Marțian

Valoare şi false etichete

Parabola în care Mântuitorul ne vorbeşte despre „samariteanul milostiv” vine ca răspuns la întrebarea provocatoare a unui învăţător al Legii: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) Claritatea expunerii îl dezarmează pe cel care intenţiona să-L ispitească pe Isus, determinându-l să accepte concluzia, de altfel evidentă.

  Despre ce este vorba? Un om care călătorea din Ierusalim spre Ierihon este atacat de tâlhari, jefuit, bătut, „lăsat aproape mort”. Un om care avea nevoie disperată de ajutor.

  Se părea că salvarea lui este aproape, când primul trecător care s-a apropiat a fost un preot. Un om care îi învăţa pe alţii depre mila izvorâtă din dragoste. Acesta L-A VĂZUT, dar a trecut mai departe. Cum, preotul? Da, preotul, adică omul care purta această etichetă. Dezamăgitor. Un exemplu din categoria: aşa, NU!

  Speranţa muribundului a înviat când a văzut apropiindu-se un levit. Un om care slujea la Templu. Şi acesta L-A VĂZUT! Dar a trecut mai departe, iar omul a rămas cu privirea în zare, ca a naufragiatului care priveşte cum se îndepărtează corabia de care-şi ancorase nădejdea.

 A apărut la sfârşit samariteanul. Un om aparţinând unei populaţii dispreţuite. Iudeii nu aveau legături cu ei. Dar, contrar aşteptărilor generate de „eticheta” lui, acesta s-a oprit şi i-a acordat primul ajutor. Fără alte detalii, l-a salvat!

  Îtr-un scenariu scris de noi, lucrurile ar fi stat altfel. Nu-i aşa? Nenorocitul ar fi fost salvat de preot, sau, în cazul în care NU l-ar fi văzut, ar fi rămas în grija levitului. Noi evaluăm oamenii după etichete, şi le-am fi încredinţat în acest scenariu ipotetic rolurile care credem că li se potrivesc. Dar realitatea ne contrazice.

  Parabola ne învaţă să apreciem just oamenii, după ceea ce dau, dincolo de etichetele pe care le poartă. Dar, şi mai important pentru noi, să ne ridicăm la înălţimea etichetelor pe care le purtăm. Acele pe care scrie CREŞTINI!

  Îi dezamăgim sau nu pe oameni  în aşteptările lor, dar trebuie să ştim că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel, 16:7) Fără etichete false.

Simion Felix Marţian

Gândul veșniciei

Mă strânge timpul, mi-a rămas prea mic
Căci crește-n mine gândul veșniciei,
Și din clepsidre sparte mă ridic,
Brodând netimp cu firul bucuriei.

Noroiul vremii-mi urcă spre genunchi
Făcându-mi mersul luptă încordată,
Dar îl sfidez, strigându-i din rărunchi:
N-o să-mi ajungi la aripi niciodată!

Pot, ca și Pavel, totul în Cristos,
Și tot prin El mi-e veșnic viitorul,
Și nici măcar vreun gând insidios
Nu-mi va curma spre veșnicie zborul.

Eu fac din ornic doar un ornament
Și numai un decor mi-e calendarul,
Căci am intrat într-un etern prezent
De când în viață mi-a rodit Calvarul.

Mi-e timpul strâmt, dar știu că nu-i al meu
Și-l voi lăsa curând la garderobă,
Ca toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu,
Luând ca strai a veșniciei robă.

Simion Felix Marțian

Sonetul rădăcinilor

În toamna rece, sură, nărăvașă,
Un vânt cumplit, purtând în coamă ger,
Îmi trece printre crengi ca un hanger
Și-n frunze-l simt plesnind ca o cravașă.

Mă văd în calea vremilor stingher
Și noua perspectivă... se îngroașă,
Căci am coroana de pe-acum golașă
Iar trunchiul, speriat, e auster.

Înghețul, Doamne, pentru mine-i moarte
Și-i la un pas, aș vrea să mă ascund,
Sau să dispară el, cât mai departe...

Și Cerul mi-a zâmbit atunci, rotund:
De vrei să ai de viață nouă parte,
Înfige-ți rădăcina mai profund!

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 noiembrie, 2024

Lecții de navigație cu Noe

Construcția aceea din lemn de gofer, cu formă ciudată, creștea cu fiecare săptămână, lună, an. Și asta nu doar spre uimirea privitorilor, dar și spre diagnosticarea nu prea măgulitoare pe care au făcut-o,  privitor la… sănătatea mintală a constructorului. A lui Noe. O arcă? Dar cu ce scop? Ce înseamnă potop și navigație?

 Faptul că nu mai fusese un potop până atunci face ignoranța lor explicabilă. Dar nu și scuzabilă. Pentru că Dumnezeu face lucruri inedite, cum și creația însăși a fost o premieră absolută. Și pentru că cel care construia „ciudățenia” era un om care stătea de vorbă cu Dumnezeu, atitudinea lor trebuia să fie alta. Și receptivitatea, de asemenea.

  Doar că oamenii, cu excepția familiei lui Noe, au ales să-L ignore pe Dumnezeu. Ba chiar să-L sfideze. Era o vreme în care „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie.”(Geneza, 6:11)

  Ceea ce L-a determinat pe Creator să nimicească omenirea, salvându-i pe cei care făceau voia Lui. Pe Noe și ai săi. Un om căruia nu i s-a părut nebunesc să construiască ceva ce nu mai văzuse și a cărui utilitate nu a înțeles-o de la început. Dar el știa un lucru: Așa a spus Dumnezeu!

 De ce am acorda acum atenție istoriei lui Noe? Pentru că trăim vremurile despre care Mântuitorul spunea: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.”(Matei, 24:38) Iar ca să constați similaritatea vremii noastre cu cea a lui Noe nu este nevoie să fii nici doctor în sociologie, nici analist titrat. Ci doar să ai ochii deschiși și mintea trează.

  Așadar, o radiografie a societății care vrea să-L detroneze pe Dumnezeu  ne arată că sfârșitul e aproape. Pentru că pervertirea se generalizează și este, evident, orchestrată. Vine urgia profețită, dar nu și pentru… urmașii lui Noe. Adică cei care aleg să urce în corabie.

 Pentru salvare, arca este pregătită. Ea este Biserica lui Cristos și are porțile deschise. O croazieră spre… veșnicie, este la îndemâna oricui, iar oferta Mântuitorului este încă valabilă.

 Și pentru că nu există limitare a locurilor, nu ne rămâne decât să împărțim invitații și celor care încă se mai amuză pe seama acestei corăbii salvatoare. Și să căutăm să fim convingători. Chiar dacă pentru salvarea lor trebuie să înfruntăm balaurul.

  Vom reuși, pentru că Isus a spus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei, 28: 19)

 

Simion Felix Marțian

 

Răspuns final

Am o clipă răgaz să privesc înapoi
Și văd urme de pași printre munți de-ntrebări,
Printre steiuri mă văd încercând să dezdoi
Acel semn dureros pus la fraze și... stări.

Cu elan juvenil, cocoțat peste-abis
Căutam prin hățiș taine-adânci să dezleg,
Urmărind obsedat, ca pe-un țel circumscris,
Din frânturi de-adevăr să refac un întreg.

M-am zdrelit la urcuș, sângerând uneori,
Și icnind dureros am simțit că mi-e greu,
Dar când pradă să cad sufocantei vâltori,
Într-un vast luminiș m-aștepta Dumnezeu.

Cu zăvorul deschis către albul intens,
Am simțit c-aș putea, după noul concept,
Acel semn îndoit ce-ntrebării-i dă sens,
Cu lumină din El ca pe-un pai să-l îndrept.

Revelație? Har? Orice-ar fi, e real
Și pendulul e-oprit: da e da, nu e nu;
Nu mai caut, eu am azi răspunsul final,
Doamne, cred, simt și spun: Adevărul ești Tu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 noiembrie, 2024

Sonet de noiembrie

Sărutul brumei tot mai pătimaș
Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,
Drapând solemn, cu-a cețurilor vrajă,
Tabloul umed, rece și golaș.

Bătrânul plop tușește stând de strajă,
Lipsit de al frunzișului panaș,
Și-n vântul care zburdă nărăvaș
Tristețe-n gri de croncănit degajă.

E luna rece-a straiului de tină,
Dar și a siguranței că-n pământ
Așteaptă bobul startul spre lumină.

De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,
Dă toamnei mele de tristeți și vină
Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!

Simion Felix Marțian

Când somnul poate fi… mortal

   Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.

  Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.

 În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.

 Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?

  Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)

 Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.

  Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.

  Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.

  Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

 

Simion Felix Marțian

 

Simfonie de toamnă

Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri,
Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală,
Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri
Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă,
Se împletesc miresme cu vântul ce adie,
Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă,
Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră
Și țipătul de brumă mușcată de copite,
Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră,
Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă
Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea,
Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă,
Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul
Din tolba revărsată a minunatei toamne,
Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul:
Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Simion Felix Marțian