Parabola în care Mântuitorul ne vorbeşte despre „samariteanul milostiv” vine ca răspuns la întrebarea provocatoare a unui învăţător al Legii: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29) Claritatea expunerii îl dezarmează pe cel care intenţiona să-L ispitească pe Isus, determinându-l să accepte concluzia, de altfel evidentă.

  Despre ce este vorba? Un om care călătorea din Ierusalim spre Ierihon este atacat de tâlhari, jefuit, bătut, „lăsat aproape mort”. Un om care avea nevoie disperată de ajutor.

  Se părea că salvarea lui este aproape, când primul trecător care s-a apropiat a fost un preot. Un om care îi învăţa pe alţii depre mila izvorâtă din dragoste. Acesta L-A VĂZUT, dar a trecut mai departe. Cum, preotul? Da, preotul, adică omul care purta această etichetă. Dezamăgitor. Un exemplu din categoria: aşa, NU!

  Speranţa muribundului a înviat când a văzut apropiindu-se un levit. Un om care slujea la Templu. Şi acesta L-A VĂZUT! Dar a trecut mai departe, iar omul a rămas cu privirea în zare, ca a naufragiatului care priveşte cum se îndepărtează corabia de care-şi ancorase nădejdea.

 A apărut la sfârşit samariteanul. Un om aparţinând unei populaţii dispreţuite. Iudeii nu aveau legături cu ei. Dar, contrar aşteptărilor generate de „eticheta” lui, acesta s-a oprit şi i-a acordat primul ajutor. Fără alte detalii, l-a salvat!

  Îtr-un scenariu scris de noi, lucrurile ar fi stat altfel. Nu-i aşa? Nenorocitul ar fi fost salvat de preot, sau, în cazul în care NU l-ar fi văzut, ar fi rămas în grija levitului. Noi evaluăm oamenii după etichete, şi le-am fi încredinţat în acest scenariu ipotetic rolurile care credem că li se potrivesc. Dar realitatea ne contrazice.

  Parabola ne învaţă să apreciem just oamenii, după ceea ce dau, dincolo de etichetele pe care le poartă. Dar, şi mai important pentru noi, să ne ridicăm la înălţimea etichetelor pe care le purtăm. Acele pe care scrie CREŞTINI!

  Îi dezamăgim sau nu pe oameni  în aşteptările lor, dar trebuie să ştim că „Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” (1 Samuel, 16:7) Fără etichete false.

Simion Felix Marţian

Construcția aceea din lemn de gofer, cu formă ciudată, creștea cu fiecare săptămână, lună, an. Și asta nu doar spre uimirea privitorilor, dar și spre diagnosticarea nu prea măgulitoare pe care au făcut-o,  privitor la… sănătatea mintală a constructorului. A lui Noe. O arcă? Dar cu ce scop? Ce înseamnă potop și navigație?

 Faptul că nu mai fusese un potop până atunci face ignoranța lor explicabilă. Dar nu și scuzabilă. Pentru că Dumnezeu face lucruri inedite, cum și creația însăși a fost o premieră absolută. Și pentru că cel care construia „ciudățenia” era un om care stătea de vorbă cu Dumnezeu, atitudinea lor trebuia să fie alta. Și receptivitatea, de asemenea.

  Doar că oamenii, cu excepția familiei lui Noe, au ales să-L ignore pe Dumnezeu. Ba chiar să-L sfideze. Era o vreme în care „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie.”(Geneza, 6:11)

  Ceea ce L-a determinat pe Creator să nimicească omenirea, salvându-i pe cei care făceau voia Lui. Pe Noe și ai săi. Un om căruia nu i s-a părut nebunesc să construiască ceva ce nu mai văzuse și a cărui utilitate nu a înțeles-o de la început. Dar el știa un lucru: Așa a spus Dumnezeu!

 De ce am acorda acum atenție istoriei lui Noe? Pentru că trăim vremurile despre care Mântuitorul spunea: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.”(Matei, 24:38) Iar ca să constați similaritatea vremii noastre cu cea a lui Noe nu este nevoie să fii nici doctor în sociologie, nici analist titrat. Ci doar să ai ochii deschiși și mintea trează.

  Așadar, o radiografie a societății care vrea să-L detroneze pe Dumnezeu  ne arată că sfârșitul e aproape. Pentru că pervertirea se generalizează și este, evident, orchestrată. Vine urgia profețită, dar nu și pentru… urmașii lui Noe. Adică cei care aleg să urce în corabie.

 Pentru salvare, arca este pregătită. Ea este Biserica lui Cristos și are porțile deschise. O croazieră spre… veșnicie, este la îndemâna oricui, iar oferta Mântuitorului este încă valabilă.

 Și pentru că nu există limitare a locurilor, nu ne rămâne decât să împărțim invitații și celor care încă se mai amuză pe seama acestei corăbii salvatoare. Și să căutăm să fim convingători. Chiar dacă pentru salvarea lor trebuie să înfruntăm balaurul.

  Vom reuși, pentru că Isus a spus: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”(Matei, 28: 19)

 

Simion Felix Marțian

 

   Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.

  Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.

 În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.

 Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?

  Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)

 Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.

  Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.

  Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.

  Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

 

Simion Felix Marțian