Am o clipă răgaz să privesc înapoi Și văd urme de pași printre munți de-ntrebări, Printre steiuri mă văd încercând să dezdoi Acel semn dureros pus la fraze și... stări.
Cu elan juvenil, cocoțat peste-abis Căutam prin hățiș taine-adânci să dezleg, Urmărind obsedat, ca pe-un țel circumscris, Din frânturi de-adevăr să refac un întreg.
M-am zdrelit la urcuș, sângerând uneori, Și icnind dureros am simțit că mi-e greu, Dar când pradă să cad sufocantei vâltori, Într-un vast luminiș m-aștepta Dumnezeu.
Cu zăvorul deschis către albul intens, Am simțit c-aș putea, după noul concept, Acel semn îndoit ce-ntrebării-i dă sens, Cu lumină din El ca pe-un pai să-l îndrept.
Revelație? Har? Orice-ar fi, e real Și pendulul e-oprit: da e da, nu e nu; Nu mai caut, eu am azi răspunsul final, Doamne, cred, simt și spun: Adevărul ești Tu!
La moara lui Felix 